Prezentarea articolului al IV-lea din simbolul credinţei: „Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit, şi S-a îngropat”. Lucrarea de mântuire începută prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Crucea – altarul de jertfă – cinstirea ei, argumentarea scripturistică. Perioada istorică în care s-a petrecut Răstignirea Domnului
După ce în articolul al treilea ni s-a spus că motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din pântecele Fecioarei Maria a fost mântuirea noastră, iată că în acest articol, al patrulea, descoperim modul în care a fost realizată această mântuire a oamenilor, anume prin răstignirea lui Hristos şi prin moartea Sa pe Cruce. Acestea şi mai cu seamă Învierea Sa din morţi au reprezentat punctul culminant al operei Sale de mântuire, care a început însă în momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei Maria. De aceea spunem în troparul Bunei Vestiri, sărbătoare în care prăznuim întruparea Fiului lui Dumnezeu, că „Astăzi este începutul mântuirii noastre”. Aşadar lucrarea prin care Dumnezeu a mântuit neamul omenesc a început odată cu întruparea Fiului Său, a continuat apoi prin întreaga activitate, desfăşurată de Hristos pe pământ, îndeosebi prin Răstignirea şi Învierea Sa şi s-a încheiat prin Înălţarea la cer, când Hristos S-a înălţat şi şade de-a dreapta Tatălui cu firea Sa omenească pe care a primit-o la Întrupare, astfel încât putem spune că unul dintre noi şade de-a dreapta Tatălui, a ajuns în proximitatea lui Dumnezeu.
Iată aşadar foarte pe scurt modul în care Dumnezeu a câştigat în mod obiectiv mântuirea pentru fiecare dintre noi, rămânând ca noi să ne însuşim în mod subiectiv, adică fiecare în parte, ceea ce Hristos a câştigat odată pentru totdeauna prin Jertfa Sa de pe Cruce, cu alte cuvinte să ne însuşim roadele acestei Jertfe.
Dar vă veţi întreba de ce a fost nevoie de această Jertfă pentru ca să se realizeze mântuirea noastră?
Sfinţii Părinţi sunt de părere că doar prin Jertfă, dreptatea, majestatea lui Dumnezeu, jignite prin neascultarea primilor oameni, ar fi putut fi satisfăcute. Jertfa lui Hristos pe Cruce este pe de o parte un omagiu adus lui Dumnezeu din partea omenirii (Sfântul Apostol Pavel spune că „Hristos S-a dat pe Sine prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros de bună mireasmă” – Efeseni 5, 21), iar pe de altă parte este o suportare a pedepsei pentru păcatul protopărinţilor Adam şi Eva, aşadar o suportare a pedepsei oamenilor de către Fiul lui Dumnezeu. Toate acestea au fost acceptate din dragostea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de oameni: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). În El a fost pedepsit păcatul lumii, pentru ca lumea să scape de pedeapsa pentru păcat, dar să vadă totodată mărirea lui Dumnezeu, care nu poate lăsa păcatul nepedepsit şi mărirea Sa neevidenţiată. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea în acest sens: „Luând deci Domnul osânda aceasta a păcatului meu liber ales, adică pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire, s-a făcut pentru mine păcat, prin pătimire, moarte şi stricăciune, îmbrăcând de bunăvoie, prin fire osânda mea, El care nu era osândit prin voia cea liberă din El”.
Deci lucrarea de mântuire a lui Hristos are un aspect de jertfă care constă pe de o parte în suportarea pedespsei pentru păcatul oamenilor şi pe de altă parte în omagierea lui Dumnezeu, în evidenţierea măreţiei Lui. Păcatul strămoşilor Adam şi Eva a fost în primul rând neascultarea de Dumnezeu, nesupunerea faţă de voia Lui. Hristos însă – după cum spune Sfântul Apostol Pavel – „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 8). Prin ascultarea Sa El a răscumpărat neascultarea noastră, iar mântuirea pe care El ca om şi Dumnezeu a dobândit-o pentru noi devine astfel nu numai o schimbare a firii noastre, care după cum am arătat în catehezele anterioare, s-a înnoit, s-a îmbunătăţit, prin unirea cu firea Sa dumnezeiească, ci această mântuire este şi o reaşezare a omului în starea de ascultare faţă de Dumnezeu.
Un lucru firesc, care decurge din întreaga învăţătură referitoare la mântuirea noastră câştigată de Hristos prin Jertfa Lui pe Cruce, este cinstirea pe care noi suntem datori să o dăm Sfintei Cruci. După cum ştiţi, numeroşi aşa-zişi creştini, nu se închină la Sfânta Cruce şi nu o cinstesc, invocând motivul că aceasta ar însemna idolatrie şi că nu se cuvine să cinstim un intrument de tortură. Ei se află în mare rătăcire şi încearcă să-i atragă şi pe alţii în această cursă, de aceea vă îndemn să aveţi mare grijă atunci când veţi intra în dialog cu astfel de oameni, pentru a nu cădea în rătăcirea lor.
Sunt foarte multe motivele pentru care ar trebui să cinstim Sfânta Cruce. Am să încerc în continuare să vă vorbesc mai pe larg despre evlavia pe care noi trebuie să o avem faţă de Sfânta Cruce. În primul rând noi trebuie să o cinstim pentru că din clipa în care Sângele lui Iisus a început să ude lemnul Crucii, Crucea a devenit Altar, nu a mai fost un element de tortură! Ea a devenit altar pe care se aducea o Jertfă, Iisus Însuşi fiind şi Jertfă şi Cel Care aducea această Jertfă! Jertfă pentru ce? Pentru răscumpărarea noastră a celor mulţi şi păcătoşi. Din iubire pentru noi Şi-a asumat această Jertfă şi a dus-o până la capăt. Din iubire faţă de noi S-a răstignit în „zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat”, aşa cum spunem în Crez. Această precizare din Crez, a numelui lui Pilat din Pont, un deţinător al puterii de Stat, are menirea de a arăta că răstignirea lui Hristos a fost un fapt real care s-a întâmplat în istorie, la o dată fixă, în anul 33, deci nu o născocire a fanteziei omeneşti.
Temeiuri ale cinstirii Crucii întâlnim în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel spune la un moment dat: „Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este" (I Cor. 1, 18). Într-un alt loc acelaşi Apostol spune: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aici Apostolul arată că precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorî în noi prin osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi din iubire faţă de El.
Temeiuri ale cinstirii Crucii întâlnim şi în Vechiul Testament unde Crucea apare ca un mijloc prin care Dumnezeu scapă pe poporul ales din primejdii şi totodată ca o prefigurare a rolului pe care îl va îndeplini în Noul Testament. Astfel, în cartea Ieşire ni se istoriseşte cum poporul evreu a ieşit din ţara Egiptului sub conducerea lui Moise pentru a se îndrepta spre ţara făgăduită lor de Dumnezeu. La un moment dat evreii au trecut marea Roşie printr-un semn minunat: din porunca lui Dumnezeu Moise şi-a ridicat toiagul în văzduh, deasupra apelor şi acestea s-au despicat în două, poporul putând să treacă prin fundul mării ca pe uscat. Ajunşi dincolo, acelaşi Moise şi-a întors faţa către mare şi cu acelaşi toiag a făcut semn apelor să-şi revină la loc. Ştim cu certitudine că toate faptele reale din Vechiul Testament au şi o semnificaţie simbolică, pe care oamenii aveau să o înţeleagă foarte târziu, de-abia în vremea Noului Testament, şi anume, aceste două semne făcute de Moise: unul la început, pe verticală, poruncind apelor să se despice în două, şi cel de-al doilea pe orizontală, poruncind apelor să-şi revină la loc, a prefigurat pentru prima dată semnul Crucii.
Poporul a pribegit apoi prin pustie timp de 40 de ani până când au ajuns în ţara făgăduită. Ei bine, în acest timp s-a întâmplat la un moment dat ca evreii să ajungă într-un loc unde au fost invadaţi de şerpi, mai exact de şerpi foarte veninoşi, a căror muşcătură era mortală. Şerpii s-au împânzit peste tot în tabăra evreilor şi cei care erau muşcaţi de aceşti şerpi mureau imediat. Era mare groaza în popor şi atunci Moise şi-a ridicat ochii spre Dumnezeu şi Dumnezeu i-a poruncit: toarnă un şarpe de aramă şi înfige un stâlp în pământ cu o bârnă deasupra lui şi înalţă pe stâlp acest şarpe şi spune poporului că aceia care vor fi muşcaţi de şerpii veninoşi să se uite la acest şarpe de aramă şi se vor vindeca numai prin faptul că se uită la el. Iar Moise a făcut aşa cum îi spusese Domnul şi le-a spus oamenilor că cei care au fost muşcaţi sau vor fi muşcaţi de şerpi să se uite la şarpele de aramă şi se vor vindeca şi iată că miracolul s-a produs. Dragii mei, acesta este un fapt istoric real, dar el, aşa cum am arătat, a căpătat şi o valoare de simbol. Şarpele era ridicat pe un stâlp foarte înalt care avea o bârnă orizontală, aproape de vârf, în aşa fel încât şarpele să fie încolăcit şi să-şi întoarcă capul către cei care vroiau să-l vadă. Simbolul acesta este citat de Mântuitorul Hristos într-o convorbire pe care a avut-o cu ucenicii şi pe care ne-o istoriseşte Sfântul Evanghelist Ioan. Spune Domnul: „Aşa cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa Se va înălţa Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică”. Dacă vom citi Noul Testament cu atenţie, vom observa că Mântuitorul foloseşte de mai multe ori cuvântul „a înălţa” şi „înălţare”, referindu-Se la El, dar nu la evenimentul Înălţării la cer, aşa cum îl avem noi consemnat în calendar „Înălţarea Domnului”, ci e vorba de înălţarea Sa pe Cruce, iar aici simbolul este foarte evident: aşa cum Moise a înălţat şarpele pe Cruce pentru ca oamenii să nu piară ci să aibă viaţă, tot aşa şi Fiul Omului se va înălţa pe Cruce pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Dacă prin privirea la şarpele de aramă omul îşi asigura viaţa pe acest pământ, privirea către Iisus Hristos, merge mai departe, îl vindecă pe om de păcate şi îi asigură viaţa veşnică.
Dragii mei, noi trebuie să vedem în şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie şi un simbol premergător al principiului antidotului, care se foloseşte în ştiinţa medicală. Orice vaccin nu este altceva decât microbul bolii respective, supus anumitor tratamente, devenit temporar inofensiv, şi astfel inoculat în corp pregăteşte corpul să întâmpine boala, care ar urma să vină asupra omului. Din veninul de şarpe se pregăteşte antidotul folosit împotriva muşcăturilor de şarpe, aşa încât, simplificat, principiul antidotului ar fi următorul: de şarpe ai fost muşcat, la şarpele de aramă să te uiţi pentru ca să fi vindecat. Dincoace, în ştiinţă: de şarpe ai fost muşcat, veninul aceluiaşi şarpe te va vindeca, după ce va trece bineînţeles prin filtrele laboratoarelor.
Dragii mei, principiul antidotului se aplică şi la Jertfa Mântuitorului Hristos pe Cruce. Ce este păcatul săvârşit de om decât un efect al şarpelui celui de demult – diavolul – sub chipul căruia satana i-a ispitit pe strămoşii noştri Adam şi Eva, în grădina Raiului. Adevărul acesta ni-l descoperă clar Apocalipsa, în care se vorbeşte de diavolul, „şarpele cel de demult, care se numeşte satana”. Aşadar, şarpele prin viclenia lui este de cele mai multe ori un simbol al păcatului, care de cele mai multe ori capătă forme frumoase, atrăgătoare, înşelătoare, până când pune stăpânire pe om prin cultivarea lui. Ei bine, dacă ai fost muşcat de şarpele păcatului îndreaptă-ţi ochii către Crucea pe care S-a înălţat de bună voie Domnul nostru Iisus Hristos, şi dacă tu cu credinţă îţi vei înălţa ochii spre această Cruce, păcatul tău, muşcătura veninoasă a şarpelui, se va vindeca.
Cunoaştem foarte bine evenimentul Răstignirii Domnului, cunoaştem Jertfa Sa de pe Cruce, dar e bine să reţinem că această înălţare pe Cruce nu a fost un scop, ci un mijloc. Scopul imediat a fost Învierea, pentru că pe Cruce Domnul a murit, de pe Cruce a fost pogorât şi în mormânt a fost îngropat, dar din acelaşi mormânt a înviat pentru ca apoi să Se înalţe cu adevărat la Cer. Aşadar nu Crucificarea, nu Răstignirea, ci Învierea a fost scopul, iar această Înviere a avut loc de dragul nostru, al oamenilor! „Pentru noi – cum spunem în Crez – şi pentru a noastră mântuire” S-a coborât Domnul Hristos din cer ca Fiu al lui Dumnezeu şi S-a făcut om; de dragul nostru a suferit şi foame şi sete şi toate slăbiciunile omeneşti înafară de păcat, de dragul nostru a propovăduit Evanghelia, de dragul nostru a acceptat să fie arestat, scuipat, batjocorit, încununat cu spini, răstignit pe Cruce şi omorât de oameni, de dragul nostru... De aceea e bine să reţineţi acest adevăr: că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, adică atât de mult i-a iubit pe oamenii pe care i-a creat, încât pe Unul născut Fiul Său L-a dat, L-a dat prin Jertfă, pentru ca prin Jertfă să-i mântuiască pe oameni.
În sfârşit dragii mei, noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce întrucât este putere prin ea însăşi. Aşa cum o icoană, prin Sfântul sau Sfânta care se află reprezentat pe ea, dacă acel Sfânt sau acea Sfântă voieşte, impregnează materia icoanei cu putere şi acea icoană devine făcătoare de minuni. Ei bine, aşa se întâmplă şi cu semnul crucii şi cu cel care-l poartă înăuntrul lui: crucea devine putere prin ea însăşi. Este suficient să-ţi faci semnul crucii cu credinţă şi cu evlavie puternică, să zici o rugăciune scurtă, şi ea devine putere care te apără şi te întăreşte. Vă voi aminti că cea mai scurtă şi eficientă rugăciune pe care o avem în creştinismul răsăritean este cea a inimii, sau a minţii coborâte în inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Aceasta, împreună cu semnul crucii, izvorăşte o putere extraordinară, liniştitoare şi mântuitoare, o putere care contracarează orice atac venit din partea celui rău. O cântare de la Sfântul Maslu spune referitor la puterea crucii un adevăr esenţial: „Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării tale şi învierii”. Amin.
După ce în articolul al treilea ni s-a spus că motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din pântecele Fecioarei Maria a fost mântuirea noastră, iată că în acest articol, al patrulea, descoperim modul în care a fost realizată această mântuire a oamenilor, anume prin răstignirea lui Hristos şi prin moartea Sa pe Cruce. Acestea şi mai cu seamă Învierea Sa din morţi au reprezentat punctul culminant al operei Sale de mântuire, care a început însă în momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei Maria. De aceea spunem în troparul Bunei Vestiri, sărbătoare în care prăznuim întruparea Fiului lui Dumnezeu, că „Astăzi este începutul mântuirii noastre”. Aşadar lucrarea prin care Dumnezeu a mântuit neamul omenesc a început odată cu întruparea Fiului Său, a continuat apoi prin întreaga activitate, desfăşurată de Hristos pe pământ, îndeosebi prin Răstignirea şi Învierea Sa şi s-a încheiat prin Înălţarea la cer, când Hristos S-a înălţat şi şade de-a dreapta Tatălui cu firea Sa omenească pe care a primit-o la Întrupare, astfel încât putem spune că unul dintre noi şade de-a dreapta Tatălui, a ajuns în proximitatea lui Dumnezeu.
Iată aşadar foarte pe scurt modul în care Dumnezeu a câştigat în mod obiectiv mântuirea pentru fiecare dintre noi, rămânând ca noi să ne însuşim în mod subiectiv, adică fiecare în parte, ceea ce Hristos a câştigat odată pentru totdeauna prin Jertfa Sa de pe Cruce, cu alte cuvinte să ne însuşim roadele acestei Jertfe.
Dar vă veţi întreba de ce a fost nevoie de această Jertfă pentru ca să se realizeze mântuirea noastră?
Sfinţii Părinţi sunt de părere că doar prin Jertfă, dreptatea, majestatea lui Dumnezeu, jignite prin neascultarea primilor oameni, ar fi putut fi satisfăcute. Jertfa lui Hristos pe Cruce este pe de o parte un omagiu adus lui Dumnezeu din partea omenirii (Sfântul Apostol Pavel spune că „Hristos S-a dat pe Sine prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros de bună mireasmă” – Efeseni 5, 21), iar pe de altă parte este o suportare a pedepsei pentru păcatul protopărinţilor Adam şi Eva, aşadar o suportare a pedepsei oamenilor de către Fiul lui Dumnezeu. Toate acestea au fost acceptate din dragostea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de oameni: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). În El a fost pedepsit păcatul lumii, pentru ca lumea să scape de pedeapsa pentru păcat, dar să vadă totodată mărirea lui Dumnezeu, care nu poate lăsa păcatul nepedepsit şi mărirea Sa neevidenţiată. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea în acest sens: „Luând deci Domnul osânda aceasta a păcatului meu liber ales, adică pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire, s-a făcut pentru mine păcat, prin pătimire, moarte şi stricăciune, îmbrăcând de bunăvoie, prin fire osânda mea, El care nu era osândit prin voia cea liberă din El”.
Deci lucrarea de mântuire a lui Hristos are un aspect de jertfă care constă pe de o parte în suportarea pedespsei pentru păcatul oamenilor şi pe de altă parte în omagierea lui Dumnezeu, în evidenţierea măreţiei Lui. Păcatul strămoşilor Adam şi Eva a fost în primul rând neascultarea de Dumnezeu, nesupunerea faţă de voia Lui. Hristos însă – după cum spune Sfântul Apostol Pavel – „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe Cruce” (Filipeni 2, 8). Prin ascultarea Sa El a răscumpărat neascultarea noastră, iar mântuirea pe care El ca om şi Dumnezeu a dobândit-o pentru noi devine astfel nu numai o schimbare a firii noastre, care după cum am arătat în catehezele anterioare, s-a înnoit, s-a îmbunătăţit, prin unirea cu firea Sa dumnezeiească, ci această mântuire este şi o reaşezare a omului în starea de ascultare faţă de Dumnezeu.
Un lucru firesc, care decurge din întreaga învăţătură referitoare la mântuirea noastră câştigată de Hristos prin Jertfa Lui pe Cruce, este cinstirea pe care noi suntem datori să o dăm Sfintei Cruci. După cum ştiţi, numeroşi aşa-zişi creştini, nu se închină la Sfânta Cruce şi nu o cinstesc, invocând motivul că aceasta ar însemna idolatrie şi că nu se cuvine să cinstim un intrument de tortură. Ei se află în mare rătăcire şi încearcă să-i atragă şi pe alţii în această cursă, de aceea vă îndemn să aveţi mare grijă atunci când veţi intra în dialog cu astfel de oameni, pentru a nu cădea în rătăcirea lor.
Sunt foarte multe motivele pentru care ar trebui să cinstim Sfânta Cruce. Am să încerc în continuare să vă vorbesc mai pe larg despre evlavia pe care noi trebuie să o avem faţă de Sfânta Cruce. În primul rând noi trebuie să o cinstim pentru că din clipa în care Sângele lui Iisus a început să ude lemnul Crucii, Crucea a devenit Altar, nu a mai fost un element de tortură! Ea a devenit altar pe care se aducea o Jertfă, Iisus Însuşi fiind şi Jertfă şi Cel Care aducea această Jertfă! Jertfă pentru ce? Pentru răscumpărarea noastră a celor mulţi şi păcătoşi. Din iubire pentru noi Şi-a asumat această Jertfă şi a dus-o până la capăt. Din iubire faţă de noi S-a răstignit în „zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi s-a îngropat”, aşa cum spunem în Crez. Această precizare din Crez, a numelui lui Pilat din Pont, un deţinător al puterii de Stat, are menirea de a arăta că răstignirea lui Hristos a fost un fapt real care s-a întâmplat în istorie, la o dată fixă, în anul 33, deci nu o născocire a fanteziei omeneşti.
Temeiuri ale cinstirii Crucii întâlnim în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel spune la un moment dat: „Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este" (I Cor. 1, 18). Într-un alt loc acelaşi Apostol spune: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Aici Apostolul arată că precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorî în noi prin osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi din iubire faţă de El.
Temeiuri ale cinstirii Crucii întâlnim şi în Vechiul Testament unde Crucea apare ca un mijloc prin care Dumnezeu scapă pe poporul ales din primejdii şi totodată ca o prefigurare a rolului pe care îl va îndeplini în Noul Testament. Astfel, în cartea Ieşire ni se istoriseşte cum poporul evreu a ieşit din ţara Egiptului sub conducerea lui Moise pentru a se îndrepta spre ţara făgăduită lor de Dumnezeu. La un moment dat evreii au trecut marea Roşie printr-un semn minunat: din porunca lui Dumnezeu Moise şi-a ridicat toiagul în văzduh, deasupra apelor şi acestea s-au despicat în două, poporul putând să treacă prin fundul mării ca pe uscat. Ajunşi dincolo, acelaşi Moise şi-a întors faţa către mare şi cu acelaşi toiag a făcut semn apelor să-şi revină la loc. Ştim cu certitudine că toate faptele reale din Vechiul Testament au şi o semnificaţie simbolică, pe care oamenii aveau să o înţeleagă foarte târziu, de-abia în vremea Noului Testament, şi anume, aceste două semne făcute de Moise: unul la început, pe verticală, poruncind apelor să se despice în două, şi cel de-al doilea pe orizontală, poruncind apelor să-şi revină la loc, a prefigurat pentru prima dată semnul Crucii.
Poporul a pribegit apoi prin pustie timp de 40 de ani până când au ajuns în ţara făgăduită. Ei bine, în acest timp s-a întâmplat la un moment dat ca evreii să ajungă într-un loc unde au fost invadaţi de şerpi, mai exact de şerpi foarte veninoşi, a căror muşcătură era mortală. Şerpii s-au împânzit peste tot în tabăra evreilor şi cei care erau muşcaţi de aceşti şerpi mureau imediat. Era mare groaza în popor şi atunci Moise şi-a ridicat ochii spre Dumnezeu şi Dumnezeu i-a poruncit: toarnă un şarpe de aramă şi înfige un stâlp în pământ cu o bârnă deasupra lui şi înalţă pe stâlp acest şarpe şi spune poporului că aceia care vor fi muşcaţi de şerpii veninoşi să se uite la acest şarpe de aramă şi se vor vindeca numai prin faptul că se uită la el. Iar Moise a făcut aşa cum îi spusese Domnul şi le-a spus oamenilor că cei care au fost muşcaţi sau vor fi muşcaţi de şerpi să se uite la şarpele de aramă şi se vor vindeca şi iată că miracolul s-a produs. Dragii mei, acesta este un fapt istoric real, dar el, aşa cum am arătat, a căpătat şi o valoare de simbol. Şarpele era ridicat pe un stâlp foarte înalt care avea o bârnă orizontală, aproape de vârf, în aşa fel încât şarpele să fie încolăcit şi să-şi întoarcă capul către cei care vroiau să-l vadă. Simbolul acesta este citat de Mântuitorul Hristos într-o convorbire pe care a avut-o cu ucenicii şi pe care ne-o istoriseşte Sfântul Evanghelist Ioan. Spune Domnul: „Aşa cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa Se va înălţa Fiul Omului, pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică”. Dacă vom citi Noul Testament cu atenţie, vom observa că Mântuitorul foloseşte de mai multe ori cuvântul „a înălţa” şi „înălţare”, referindu-Se la El, dar nu la evenimentul Înălţării la cer, aşa cum îl avem noi consemnat în calendar „Înălţarea Domnului”, ci e vorba de înălţarea Sa pe Cruce, iar aici simbolul este foarte evident: aşa cum Moise a înălţat şarpele pe Cruce pentru ca oamenii să nu piară ci să aibă viaţă, tot aşa şi Fiul Omului se va înălţa pe Cruce pentru ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică. Dacă prin privirea la şarpele de aramă omul îşi asigura viaţa pe acest pământ, privirea către Iisus Hristos, merge mai departe, îl vindecă pe om de păcate şi îi asigură viaţa veşnică.
Dragii mei, noi trebuie să vedem în şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie şi un simbol premergător al principiului antidotului, care se foloseşte în ştiinţa medicală. Orice vaccin nu este altceva decât microbul bolii respective, supus anumitor tratamente, devenit temporar inofensiv, şi astfel inoculat în corp pregăteşte corpul să întâmpine boala, care ar urma să vină asupra omului. Din veninul de şarpe se pregăteşte antidotul folosit împotriva muşcăturilor de şarpe, aşa încât, simplificat, principiul antidotului ar fi următorul: de şarpe ai fost muşcat, la şarpele de aramă să te uiţi pentru ca să fi vindecat. Dincoace, în ştiinţă: de şarpe ai fost muşcat, veninul aceluiaşi şarpe te va vindeca, după ce va trece bineînţeles prin filtrele laboratoarelor.
Dragii mei, principiul antidotului se aplică şi la Jertfa Mântuitorului Hristos pe Cruce. Ce este păcatul săvârşit de om decât un efect al şarpelui celui de demult – diavolul – sub chipul căruia satana i-a ispitit pe strămoşii noştri Adam şi Eva, în grădina Raiului. Adevărul acesta ni-l descoperă clar Apocalipsa, în care se vorbeşte de diavolul, „şarpele cel de demult, care se numeşte satana”. Aşadar, şarpele prin viclenia lui este de cele mai multe ori un simbol al păcatului, care de cele mai multe ori capătă forme frumoase, atrăgătoare, înşelătoare, până când pune stăpânire pe om prin cultivarea lui. Ei bine, dacă ai fost muşcat de şarpele păcatului îndreaptă-ţi ochii către Crucea pe care S-a înălţat de bună voie Domnul nostru Iisus Hristos, şi dacă tu cu credinţă îţi vei înălţa ochii spre această Cruce, păcatul tău, muşcătura veninoasă a şarpelui, se va vindeca.
Cunoaştem foarte bine evenimentul Răstignirii Domnului, cunoaştem Jertfa Sa de pe Cruce, dar e bine să reţinem că această înălţare pe Cruce nu a fost un scop, ci un mijloc. Scopul imediat a fost Învierea, pentru că pe Cruce Domnul a murit, de pe Cruce a fost pogorât şi în mormânt a fost îngropat, dar din acelaşi mormânt a înviat pentru ca apoi să Se înalţe cu adevărat la Cer. Aşadar nu Crucificarea, nu Răstignirea, ci Învierea a fost scopul, iar această Înviere a avut loc de dragul nostru, al oamenilor! „Pentru noi – cum spunem în Crez – şi pentru a noastră mântuire” S-a coborât Domnul Hristos din cer ca Fiu al lui Dumnezeu şi S-a făcut om; de dragul nostru a suferit şi foame şi sete şi toate slăbiciunile omeneşti înafară de păcat, de dragul nostru a propovăduit Evanghelia, de dragul nostru a acceptat să fie arestat, scuipat, batjocorit, încununat cu spini, răstignit pe Cruce şi omorât de oameni, de dragul nostru... De aceea e bine să reţineţi acest adevăr: că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, adică atât de mult i-a iubit pe oamenii pe care i-a creat, încât pe Unul născut Fiul Său L-a dat, L-a dat prin Jertfă, pentru ca prin Jertfă să-i mântuiască pe oameni.
În sfârşit dragii mei, noi trebuie să cinstim Sfânta Cruce întrucât este putere prin ea însăşi. Aşa cum o icoană, prin Sfântul sau Sfânta care se află reprezentat pe ea, dacă acel Sfânt sau acea Sfântă voieşte, impregnează materia icoanei cu putere şi acea icoană devine făcătoare de minuni. Ei bine, aşa se întâmplă şi cu semnul crucii şi cu cel care-l poartă înăuntrul lui: crucea devine putere prin ea însăşi. Este suficient să-ţi faci semnul crucii cu credinţă şi cu evlavie puternică, să zici o rugăciune scurtă, şi ea devine putere care te apără şi te întăreşte. Vă voi aminti că cea mai scurtă şi eficientă rugăciune pe care o avem în creştinismul răsăritean este cea a inimii, sau a minţii coborâte în inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Aceasta, împreună cu semnul crucii, izvorăşte o putere extraordinară, liniştitoare şi mântuitoare, o putere care contracarează orice atac venit din partea celui rău. O cântare de la Sfântul Maslu spune referitor la puterea crucii un adevăr esenţial: „Doamne, armă asupra diavolului, crucea Ta ai dat nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne închinăm îngropării tale şi învierii”. Amin.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu