Despre Sfânta Scriptură. Canonul biblic: Vechiul şi Noul Testament. Insuflarea (inspiraţia) dumnezeiască
De-a lungul timpului Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în două moduri sau pe două căi: o cale naturală, numită şi revelatie naturală şi o cale supranaturală sau revelatie supranaturală.
În mod natural Dumnezeu Se descoperă neîncetat prin întreaga Sa creaţie. Prin simpla contemplare a oricărui lucru din lumea aceasta, a unei flori, a cerului înstelat, a unei insecte etc. noi ne putem da seama că toate există într-o perfectă armonie, toate se conduc după anumite legi, toate au în alcătuirea lor tot ceea ce le este necesar pentru a exista, prin urmare există o ordine si o frumusete desavarsita în alcătuirea lumii care oglindesc lucrarea unui Făcător atotputernic, prea întelept si prea iubitor. Lumea devine o carte deschisă care vorbeşte despre Autorul ei. La acest lucru se referea psalmistul când spunea: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu iar facerea mâinilor lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1), sau Sfântul Apostol Pavel care spunea referitor la Dumnezeu că „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Rom. 1, 20).
În mod supranatural Dumnezeu S-a descoperit anumitor oameni, alesi de El, care datorită vieţii lor curate s-au făcut vrednici ca Dumnezeu să comunice cu ei în mod direct si care au fost chemati să transmită mai departe această revelatie celor care doresc să o primească. Prin această descoperire supranaturală Dumnezeu îi comunică omului mai mult decât prin revelatia naturală. Dacă prin revelatia naturală noi ajungem la adevărul că există Dumnezeu şi putem intui câteva din însuşirile Lui, prin revelatia supranaturală Dumnezeu îi descoperă omului tot ceea ce îi este necesar pentru mântuire, cu privire la Fiinţa lui Dumnezeu, la lucrarea şi la voinţa Sa fată de întreaga creatie şi fată de om.
De cele mai multe ori Dumnezeu S-a descoperit în mod supranatural înăuntrul omului, în sufletul său, printr-o luminare deosebită, pe care acesta n-ar fi putut-o dobândi numai prin puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului si totodată înzestrarea lui cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeiesti este insuflarea sau inspiratia dumnezeiasca. Adeseori această insuflare a fost însotită si de îndemnul din partea lui Dumnezeu, de a fi transpusă în scris si în felul acesta au luat nastere scrierile inspirate de Dumnezeu, cărti scrise de autori consideraţi de Biserică Sfinţi, aghiografi, cărora Dumnezeu le-a insuflat continutul de idei al unei descoperiri, iar ei au scris apoi ceea ce Dumnezeu le-a descoperit, păstrându-şi modul propriu de exprimare în scris.
Dumnezeu S-a descoperit în mod supranatural oamenilor încă de la crearea lor, când s-a descoperit protopărintilor Adam şi Eva în grădina Edenului si până la venirea Mantuitorului, care de fapt a încununat si a desăvârsit descoperirea. În toată această perioadă îndelungată, de 5508 ani, o parte din cei care au fost învredniciti să primească această revelatie au transpus-o în scris. După întruparea Fiului lui Dumnezeu, cei care au fost contemporani cu El si care L-au cunoscut, au scris, la rândul lor, unii dintre ei, ceea ce au reuşit să vadă si să înteleagă din viata Mântuitorului. Aşa se face că toate aceste cărti, scrise sub inspiratie dumnezeiască au fost adunate în ceea ce numim Sfânta Scriptură sau Biblia. Aici se găsesc cărti scrise într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (cca. 1400 î.Hs.) până la autorul Apocalipsei (cca. 100 d.Hs.). Desigur, cuprinsul tuturor acestor cărţi nu contine doar adevăruri descoperite în mod supranatural de Dumnezeu. Trebuie să avem în vedere faptul că aceste cărti au fost precedate de o literatură orală, pe care, unele dintre ele au preluat-o selectiv si au consemnat-o în diferite genuri literare.
Cuprinsul Sfintei Scripturi s-a format în urma unui proces îndelungat de selectie, care a durat câteva secole, în care autoritatea rabinică mai întâi si autoritatea Bisericii mai apoi, au reusit să decidă care anume dintre scrierile care existau cu privire la istoria poporului evreu si la viata si activitatea Mântuitorului Hristos, poartă atributul inspiratiei dumnezeiesti. În urma acestui proces de selecţie s-a format practic canonul sau cuprinsul Sfintei Scripturi.
Asadar dacă ar fi să dăm o definitie a Sfintei Scripturi ar trebui să spunem în primul rând că ea este un tezaur care păstrează si transmite ceea ce Dumnezeu ne-a revelat în mod supranatural, pentru mântuirea noastră, un tezaur care cuprinde revelaţia dumnezeiască, necesară nouă pentru câştigarea vieţii veşnice, dar mai putem spune despre Sfânta Scriptură că este cartea care cuprinde cărtile. Biblia asadar e Biblioteca. Orice bibliotecă din lume poate avea cuvinte despre Dumnezeu, dar Biblia e însăsi rostirea lui Dumnezeu anume pentru oameni si prin oameni.
Biblia este formată din două mari sectiuni: Vechiul Testament si Noul Testament. Sfintii Parinti au învătat că cele două Testamente - cel Vechi si cel Nou - arată vointa lui Mesia de a face mostenitori ai impărătiei vesnice pe cei ce vor crede în El. O altă denumire folosită pentru a desemna cele două părţi ale Bibliei este şi aceea de Vechiul şi Noul „Legământ”. Termenul se referă la legământul dintre Dumnezeu si om, facut îndată după căderea acestuia în păcat, prin făgăduinta dată de Dumnezeu primilor oameni, că sământa femeii va zdrobi capul sarpelui (Facere 3, 15).
Vechiul Testament cuprinde istoria mântuirii neamului omenesc de la facerea lumii până spre secolul II î.Hs., iar Noul Testament cuprinde viaţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos, istoria primelor şase decenii ale crestinismului si istoria mântuirii universale în perspectivă eshatologică.
Totalitatea cărţilor Sfintei Scripturi constituie canonul biblic. Cuvântul vine de la grecescul „canon” care înseamnă „normă, regulă, principiu director”. Asadar o carte canonică este investită cu autoritate normativă în materie de credintă, conţinutul ei dogmatic devine obligatoriu. Pe de altă parte cuvântul „Biblie” vine de la grecescul „biblion” care la început a însemnat „hârtie” sau orice material de scris, apoi si-a generalizat întelesul de „carte”.
În urma procesului de formare a canonului Sfintei Scripturi s-a hotărât că Vechiul Testament cuprinde 39 de cărti canonice, recunoscute ca atare de traditia iudaică pe de o parte, si de Biserica Ortodoxă, pe de alta. La acestea se mai adaugă alte 14 cărti pe care ambele traditii le consideră necanonice, dar bune de citit, adică ziditoare pentru suflet, continutul lor nefiind obligatoriu pentru actul de credintă în sine. Noul Testament cuprinde 27 de cărti, toate considerate canonice.
În functie de continutul lor, cărtile Sfintei Scripturi pot fi grupate în mai multe genuri literare. Astfel avem cărti istorice care prezintă un sir de evenimente din istoria mântuirii noastre, cărti profetice care cuprind proorocii referitoare la venirea Mântuitorului sau referitoare la alte evenimente din istoria mântuirii, inclusiv la sfârsitul acestei istorii, care va fi Parusia, Ziua Judecăţii de Apoi; cărti didactice, cărti sapientiale si cărti poetice. E important însă de retinut că toate cele 56 de cărti canonice au fost scrise sub insuflare dumnezeiască, sub purtarea de grijă a Duhului Sfânt. Acest adevăr, care face apel la credinţa noastră, ni-l transmite si Sfântul Apostol Pavel, când zice că „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu si de folos spre învătătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru dreptate. Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârsit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Timotei 3, 16-17).
Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă, pentru ca noi ascultându-l si urmându-l să putem ajunge la desăvârsire. Să nu neglijăm acest mare dar pe care Dumnezeu ni l-a lăsat! Este foarte important să-i acordăm Sfintei Scripturi importanta deosebită pe care trebuie să o aibă în viaţa noastră, anume aceea de carte de căpătâi, Carte Sfântă, care nu este permis să lipsească din nici o casă de creştin. Dar atenţie mare la Biblia pe care o avem în casă, pentru că Biblia este cartea care a cunoscut probabil cele mai multe variante de traducere si nu toate aceste variante sunt bune si folositoare pentru mântuire. În limba română avem foarte multe versiuni ale Bibliei, dar nu toate au o traducere corectă a textului. Unele dintre ele contin greseli care ne pot duce în grave rătăciri de credintă. Există traduceri ale unor texte biblice în care în mod intentionat nu s-a respectat mesajul iniţial al textului tocmai pentru a se argumenta unele învătături gresite pe care le sustin unele denominaţiuni crestine. Mentionarea pe prima pagină a faptului că editia respectivă este tipărită sub îndrumarea si cu aprobarea Sfântului Sinod este garantia că avem o traducere bună, care nu contine erori dogmatice. Refuzati să primiţi tot felul de traduceri ale Bibliei, pe care încearcă să vi le ofere cei de o altă confesiune crestină, pentru că ele pot fi păguboase pentru credinţa si mântuirea noastră!
De asemenea trebuie să tinem cont si de faptul că unele fragmente ale Sfintei Scripturi sunt „cu anevoie de înţeles”. Biblia cuprinde adevăruri mai presus de mintea omenească, adevaruri dumnezeiesti care se adreseaza celor credinciosi si cu o viată duhovnicească. Sfântul Apostol Petru spune de pildă despre Epistolele Sfântului Apostol Pavel că: „În toate epistolele sale sunt unele lucruri cu anevoie de înteles, pe care cei neînvatati si neîntăriti le răstălmăcesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare" (II Petru 3, 16).
Origen, un mare teolog al epocii creştine timpurii, spunea că Sfânta Scriptură cuprinde trei întelesuri: un înţeles după literă, obştesc sau istoric; un alt înţeles mai înaintat sau sufletesc şi un înţeles duhovnicesc. Tâlcuirea dreaptă a Sfintei Scripturi este cea care tine seama de toate cele trei întelesuri si le foloseste potrivit cu ideile, persoanele si faptele biblice, aşa cum au făcut cei mai multi dintre Sfintii Părinti. Există ediţii critice ale Bibliei, care cuprind în subsolul paginii explicatii ale locurilor mai greu de înteles, explicatii făcute în lumina tâlcuirii Sfintei Scripturi de către Sfinţii Părinţi. Aceste ediţii, cum ar fi si varianta Înalt Prea Sfintitului Mitropolit Bartolomeu Anania (Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sf. Sinod, versiune redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania Arhiepiscopul Clujului, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001) pot facilita o întelegere mai bună a textului scripturistic.
Dincolo de toate acestea, cel mai important lucru pentru viata noastră spirituală este citirea Sfintei Scripturi, cu adâncă evlavie, cât de des putem. Degeaba ne-a lăsat Dumnezeu cuvântul Său, necesar pentru mântuirea noastră, dacă noi suntem nepăsători, nu îl citim si nu încercăm să-l urmăm. De aceea este bine să ne obisnuim ca alături de rugăciune să adăugăm programului nostru zilnic si citirea câtorva pagini din Sfânta Scriptură.
De-a lungul timpului Dumnezeu S-a descoperit pe Sine în două moduri sau pe două căi: o cale naturală, numită şi revelatie naturală şi o cale supranaturală sau revelatie supranaturală.
În mod natural Dumnezeu Se descoperă neîncetat prin întreaga Sa creaţie. Prin simpla contemplare a oricărui lucru din lumea aceasta, a unei flori, a cerului înstelat, a unei insecte etc. noi ne putem da seama că toate există într-o perfectă armonie, toate se conduc după anumite legi, toate au în alcătuirea lor tot ceea ce le este necesar pentru a exista, prin urmare există o ordine si o frumusete desavarsita în alcătuirea lumii care oglindesc lucrarea unui Făcător atotputernic, prea întelept si prea iubitor. Lumea devine o carte deschisă care vorbeşte despre Autorul ei. La acest lucru se referea psalmistul când spunea: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu iar facerea mâinilor lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1), sau Sfântul Apostol Pavel care spunea referitor la Dumnezeu că „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire” (Rom. 1, 20).
În mod supranatural Dumnezeu S-a descoperit anumitor oameni, alesi de El, care datorită vieţii lor curate s-au făcut vrednici ca Dumnezeu să comunice cu ei în mod direct si care au fost chemati să transmită mai departe această revelatie celor care doresc să o primească. Prin această descoperire supranaturală Dumnezeu îi comunică omului mai mult decât prin revelatia naturală. Dacă prin revelatia naturală noi ajungem la adevărul că există Dumnezeu şi putem intui câteva din însuşirile Lui, prin revelatia supranaturală Dumnezeu îi descoperă omului tot ceea ce îi este necesar pentru mântuire, cu privire la Fiinţa lui Dumnezeu, la lucrarea şi la voinţa Sa fată de întreaga creatie şi fată de om.
De cele mai multe ori Dumnezeu S-a descoperit în mod supranatural înăuntrul omului, în sufletul său, printr-o luminare deosebită, pe care acesta n-ar fi putut-o dobândi numai prin puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului si totodată înzestrarea lui cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeiesti este insuflarea sau inspiratia dumnezeiasca. Adeseori această insuflare a fost însotită si de îndemnul din partea lui Dumnezeu, de a fi transpusă în scris si în felul acesta au luat nastere scrierile inspirate de Dumnezeu, cărti scrise de autori consideraţi de Biserică Sfinţi, aghiografi, cărora Dumnezeu le-a insuflat continutul de idei al unei descoperiri, iar ei au scris apoi ceea ce Dumnezeu le-a descoperit, păstrându-şi modul propriu de exprimare în scris.
Dumnezeu S-a descoperit în mod supranatural oamenilor încă de la crearea lor, când s-a descoperit protopărintilor Adam şi Eva în grădina Edenului si până la venirea Mantuitorului, care de fapt a încununat si a desăvârsit descoperirea. În toată această perioadă îndelungată, de 5508 ani, o parte din cei care au fost învredniciti să primească această revelatie au transpus-o în scris. După întruparea Fiului lui Dumnezeu, cei care au fost contemporani cu El si care L-au cunoscut, au scris, la rândul lor, unii dintre ei, ceea ce au reuşit să vadă si să înteleagă din viata Mântuitorului. Aşa se face că toate aceste cărti, scrise sub inspiratie dumnezeiască au fost adunate în ceea ce numim Sfânta Scriptură sau Biblia. Aici se găsesc cărti scrise într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (cca. 1400 î.Hs.) până la autorul Apocalipsei (cca. 100 d.Hs.). Desigur, cuprinsul tuturor acestor cărţi nu contine doar adevăruri descoperite în mod supranatural de Dumnezeu. Trebuie să avem în vedere faptul că aceste cărti au fost precedate de o literatură orală, pe care, unele dintre ele au preluat-o selectiv si au consemnat-o în diferite genuri literare.
Cuprinsul Sfintei Scripturi s-a format în urma unui proces îndelungat de selectie, care a durat câteva secole, în care autoritatea rabinică mai întâi si autoritatea Bisericii mai apoi, au reusit să decidă care anume dintre scrierile care existau cu privire la istoria poporului evreu si la viata si activitatea Mântuitorului Hristos, poartă atributul inspiratiei dumnezeiesti. În urma acestui proces de selecţie s-a format practic canonul sau cuprinsul Sfintei Scripturi.
Asadar dacă ar fi să dăm o definitie a Sfintei Scripturi ar trebui să spunem în primul rând că ea este un tezaur care păstrează si transmite ceea ce Dumnezeu ne-a revelat în mod supranatural, pentru mântuirea noastră, un tezaur care cuprinde revelaţia dumnezeiască, necesară nouă pentru câştigarea vieţii veşnice, dar mai putem spune despre Sfânta Scriptură că este cartea care cuprinde cărtile. Biblia asadar e Biblioteca. Orice bibliotecă din lume poate avea cuvinte despre Dumnezeu, dar Biblia e însăsi rostirea lui Dumnezeu anume pentru oameni si prin oameni.
Biblia este formată din două mari sectiuni: Vechiul Testament si Noul Testament. Sfintii Parinti au învătat că cele două Testamente - cel Vechi si cel Nou - arată vointa lui Mesia de a face mostenitori ai impărătiei vesnice pe cei ce vor crede în El. O altă denumire folosită pentru a desemna cele două părţi ale Bibliei este şi aceea de Vechiul şi Noul „Legământ”. Termenul se referă la legământul dintre Dumnezeu si om, facut îndată după căderea acestuia în păcat, prin făgăduinta dată de Dumnezeu primilor oameni, că sământa femeii va zdrobi capul sarpelui (Facere 3, 15).
Vechiul Testament cuprinde istoria mântuirii neamului omenesc de la facerea lumii până spre secolul II î.Hs., iar Noul Testament cuprinde viaţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos, istoria primelor şase decenii ale crestinismului si istoria mântuirii universale în perspectivă eshatologică.
Totalitatea cărţilor Sfintei Scripturi constituie canonul biblic. Cuvântul vine de la grecescul „canon” care înseamnă „normă, regulă, principiu director”. Asadar o carte canonică este investită cu autoritate normativă în materie de credintă, conţinutul ei dogmatic devine obligatoriu. Pe de altă parte cuvântul „Biblie” vine de la grecescul „biblion” care la început a însemnat „hârtie” sau orice material de scris, apoi si-a generalizat întelesul de „carte”.
În urma procesului de formare a canonului Sfintei Scripturi s-a hotărât că Vechiul Testament cuprinde 39 de cărti canonice, recunoscute ca atare de traditia iudaică pe de o parte, si de Biserica Ortodoxă, pe de alta. La acestea se mai adaugă alte 14 cărti pe care ambele traditii le consideră necanonice, dar bune de citit, adică ziditoare pentru suflet, continutul lor nefiind obligatoriu pentru actul de credintă în sine. Noul Testament cuprinde 27 de cărti, toate considerate canonice.
În functie de continutul lor, cărtile Sfintei Scripturi pot fi grupate în mai multe genuri literare. Astfel avem cărti istorice care prezintă un sir de evenimente din istoria mântuirii noastre, cărti profetice care cuprind proorocii referitoare la venirea Mântuitorului sau referitoare la alte evenimente din istoria mântuirii, inclusiv la sfârsitul acestei istorii, care va fi Parusia, Ziua Judecăţii de Apoi; cărti didactice, cărti sapientiale si cărti poetice. E important însă de retinut că toate cele 56 de cărti canonice au fost scrise sub insuflare dumnezeiască, sub purtarea de grijă a Duhului Sfânt. Acest adevăr, care face apel la credinţa noastră, ni-l transmite si Sfântul Apostol Pavel, când zice că „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu si de folos spre învătătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înteleptirea cea întru dreptate. Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârsit, bine pregătit pentru orice lucru bun” (II Timotei 3, 16-17).
Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă, pentru ca noi ascultându-l si urmându-l să putem ajunge la desăvârsire. Să nu neglijăm acest mare dar pe care Dumnezeu ni l-a lăsat! Este foarte important să-i acordăm Sfintei Scripturi importanta deosebită pe care trebuie să o aibă în viaţa noastră, anume aceea de carte de căpătâi, Carte Sfântă, care nu este permis să lipsească din nici o casă de creştin. Dar atenţie mare la Biblia pe care o avem în casă, pentru că Biblia este cartea care a cunoscut probabil cele mai multe variante de traducere si nu toate aceste variante sunt bune si folositoare pentru mântuire. În limba română avem foarte multe versiuni ale Bibliei, dar nu toate au o traducere corectă a textului. Unele dintre ele contin greseli care ne pot duce în grave rătăciri de credintă. Există traduceri ale unor texte biblice în care în mod intentionat nu s-a respectat mesajul iniţial al textului tocmai pentru a se argumenta unele învătături gresite pe care le sustin unele denominaţiuni crestine. Mentionarea pe prima pagină a faptului că editia respectivă este tipărită sub îndrumarea si cu aprobarea Sfântului Sinod este garantia că avem o traducere bună, care nu contine erori dogmatice. Refuzati să primiţi tot felul de traduceri ale Bibliei, pe care încearcă să vi le ofere cei de o altă confesiune crestină, pentru că ele pot fi păguboase pentru credinţa si mântuirea noastră!
De asemenea trebuie să tinem cont si de faptul că unele fragmente ale Sfintei Scripturi sunt „cu anevoie de înţeles”. Biblia cuprinde adevăruri mai presus de mintea omenească, adevaruri dumnezeiesti care se adreseaza celor credinciosi si cu o viată duhovnicească. Sfântul Apostol Petru spune de pildă despre Epistolele Sfântului Apostol Pavel că: „În toate epistolele sale sunt unele lucruri cu anevoie de înteles, pe care cei neînvatati si neîntăriti le răstălmăcesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare" (II Petru 3, 16).
Origen, un mare teolog al epocii creştine timpurii, spunea că Sfânta Scriptură cuprinde trei întelesuri: un înţeles după literă, obştesc sau istoric; un alt înţeles mai înaintat sau sufletesc şi un înţeles duhovnicesc. Tâlcuirea dreaptă a Sfintei Scripturi este cea care tine seama de toate cele trei întelesuri si le foloseste potrivit cu ideile, persoanele si faptele biblice, aşa cum au făcut cei mai multi dintre Sfintii Părinti. Există ediţii critice ale Bibliei, care cuprind în subsolul paginii explicatii ale locurilor mai greu de înteles, explicatii făcute în lumina tâlcuirii Sfintei Scripturi de către Sfinţii Părinţi. Aceste ediţii, cum ar fi si varianta Înalt Prea Sfintitului Mitropolit Bartolomeu Anania (Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sf. Sinod, versiune redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania Arhiepiscopul Clujului, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001) pot facilita o întelegere mai bună a textului scripturistic.
Dincolo de toate acestea, cel mai important lucru pentru viata noastră spirituală este citirea Sfintei Scripturi, cu adâncă evlavie, cât de des putem. Degeaba ne-a lăsat Dumnezeu cuvântul Său, necesar pentru mântuirea noastră, dacă noi suntem nepăsători, nu îl citim si nu încercăm să-l urmăm. De aceea este bine să ne obisnuim ca alături de rugăciune să adăugăm programului nostru zilnic si citirea câtorva pagini din Sfânta Scriptură.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu