Cateheza din 15 noiembrie 2009.DESPRE SFÂNTA TRADIȚIE, IMPORTANȚA SINOADELOR ȘI ÎNTREITA PUTERE DATĂ APOSTOLILOR ȘI URMAȘILOR LOR DE CĂTRE HRISTOS

Sf. Tradiție se mai munește și sf. Predanie. Ea este învățătura dată de Dumnezeu prin viu grai Bisericii, din care o parte s-a fixat în scris mai târziu. Ca și Sf. Scriptura, Sf. Tradiție cuprinde Descoperirea dumnezeiască necesară mântuirii noastre. Prin Sfânta Tradiție se simte prezența Duhului Sfânt în Biserică.
Sf. Tradiție este mai veche ca și Biblia. În întelepciunea Sa, Dumnezeu a voit ca adevărurile despre El să fie date mai întâi prin viu grai, pentru a fi mai ușor înțelese și primite. Este o logică dumnezeiască și în aceasta, pentru că dacă învățătura dumnezeiască s-ar fi dat de la început în scris, credința nu s-ar fi răspândit cu aceeași usurință și putere. Omul poate comunica mai ușor prin grai decât prin scris. Se știe, credința se dobândește și se întărește, la cei mai mulți oameni, prin viu grai. Sf. Apostol Pavel spune: "Credința este din auzire, iar auzirea, prin cuvântul lui Hristos" (Rom. 10, 17).
La începutul Bisericii, învățătura a venit de la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era astfel învățătură și predică vie. Prin predica lor, Apostolii s-au facut și ei vestitori ai adevărului. Ei aveau la temelia credinței lor și a acelora pe care-i converteau, aceeași Evanghelie dată de Hristos, cu Care Apostolii petrecuseră peste trei ani împreună, Evanghelie în Care trăiau acum.
Însuși Mântuitorul a poruncit Sf. Apostoli să propovăduiască prin viu grai: "Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă." (Matei 28,19-20; Marcu 16,15; Luca 9, 2). Sf. Apostoli înșiși ne confirmă în scrierile lor, că ei n-au scris în cărțile lor, decât o foarte mică parte din câte au primit de la Hristos. Sf. Ioan Evanghelistul, sfârșește Evanghelia sa cu aceste cuvinte: "Dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici lumea aceasta n-ar fi cuprins cărțile ce s-ar fi scris" (Ioan 21, 25). Același Evanghelist Ioan, declară într-una din Epistolele sale: "Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie și cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi și să vorbesc gură către gură –adică prin cuvinte, prin viu grai- ca bucuria noastră să fie deplină" (II Ioan 1,12). Mântuitorul Însuși n-a lăsat nimic scris și nici n-a poruncit Sfinților Apostoli să scrie, ci să propovăduiască prin viu grai (Matei 28, 19-20).
Învățătura dată de Hristos, Sfinților Apostoli prin viu grai, poarta numele de Tradiție Apostolică, deoarece aceștia din urmă, au transmis-o urmașilor mai departe. Din această Tradiție s-a dezvoltat Tradiția bisericească.
Am amintit faptul că Apostolii au primit învățătura dumnezeiască de la Hristos, iar Biserica, comunitatea celor care cred în El, au primit-o de la Sf. Apostoli. Aceștia au dat-o primilor episcopi, iar episcopii, preoților prin punerea mâinilor și celor de după ei, până azi. Tradiția, zice Sf. Irineu, a ajuns până la noi prin grija Bisericii, fără a se născoci scrieri, căci ea este o practică foarte deplină, neprimind nici adaos, nici micșorare.
Se pune întrebarea următoare: care învățături despre Dumnezeu sunt cuprinse în Sfânta Tradiție? Fericitul Augustin spune că cele care se păstrează peste fața întregului pământ. Semnul adevăratei Tradiții este neîntreruperea adevărului moștenit. “Marii (teologi) ai lumii, zice Augustin, au ținut ce au găsit în Biserică. Ce au învățat de la înaintașii lor, au învățat și ei pe alții. Ce au primit de la părinți, aceea au dat fiilor”.
Între Sf. Tradiție și Sf. Scriptură este o mare legătură. Sf. Scriptură e punerea în scris numai a unei părți din toată învățătura dată de Mântuitorul prin viu grai. Între cuprinsul celor două, cu greu s-ar putea face o deosebire. Mărturiile lor se sprijină unele pe altele și amândouă alcătuiesc comoara unuia și aceluiași asezământ dumnezeiesc și omenesc: Biserica. Sf. Tradiție întregește Sf. Scriptură prin tâlcuirea adevărată. Numai tâlcuirea dată de Sf. Tradiție, este adevărată pentru textul Sf. Scripturi. În al doilea rând, trebuie să ne servim de Tradiție, pentru că nu toate pot fi luate din Dumnezeiasca Scriptură. Sf. Apostoli ne-au transmis învățătura Mântuitorului atât pe calea Sfintei Scripturi, cât și pe calea Tradiției Apostolice. Cuvintele Sf. Apostol Pavel: "Așadar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile, adică învățăturile, pe care le-ați învățat fie prin cuvânt, fie prin epistola noastra" (II Tes. 2, 15) ilustrază acest lucru. Sf. Ioan Gură de Aur le tâlcuiește astfel: “De aici e limpede că Apostolul Pavel, nu le-a dat toate în scris, ci multe prin viu grai. Și cele scrise și cele nescrise sunt deopotrivă vrednice de credință, încât socotim Tradiția Bisericii vrednică de crezare”.
După moartea ultimului Apostol, viața în Duhul nu s-a împuținat, căci Mântuitorul le spunea Apostolilor și urmașilor acestora, că va fi cu ei până la sfârșitul veacurilor și Duhul Sfânt îi va ajuta să înțeleagă tot adevărul și să-l apere neștirbit (Ioan 16, 13). De aceea Sf. Traditie este socotită ca fiind viața Bisericii iar Biserica e păzitoarea, tâlcuitoarea și propovăduitoarea fără greș a Descoperirii dumnezeiești și prin aceasta a Tradiției.
Este important să se rețină că Sfânta Tradiție, are drept conținut întreaga învățătură a Apostolilor, primită de ei prin viu grai, de la Hristos însuși în timpul celor trei ani și jumătate de activitate publică a Lui. În cuprinsul Tradiției apostolice intră și o serie de realități harice ale Bisericii, întemeiate de Hristos și care vin de la Hristos prin Sfinții Săi Apostoli: Sfintele Taine, toate ierurgiile și ierarhia bisericească sacramentală cu cele trei trepte ale ei: diaconi, preoți și episcopi, precum și anumite orânduieli privind viața Bisericii și viața membrilor ei.
Conținutul Sfintei Tradiții, adică al Tradiției apostolice, a fost fixat de Biserica în opt izvoare printre care amintim și simbolul niceo-constantinopolitan alcătuit la sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) și II de la Constantinopol (381), singurul folosit în Biserica Ortodoxă.
Tradiția stă în strânsă legatură cu valorile și năzuințele spre desăvârșire ale credincioșilor. Prin urmare, ea, în înțelesul creștin, nu înseamnă încremenire în forme moarte omenești, ci numai păstrarea nestricată a adevărului Descoperirii dumnezeiești, care este un izvor nesecat de desăvârșire.
Progresul Sf. Tradiții înseamnă dezvoltarea și adâncirea acesteia. Prin ele, noi căpătăm o înțelegere din ce în ce mai limpede a învățăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învățături ajung a fi formulate de Biserică în mod solemn, în Sinoadele ecumenice în "Dogme". Dogmele sunt scurte formule de credință, propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră. Un adevăr de credință pentru a fi socotit “dogmă” trebuie să fie cuprins în Descoperirea dumnezeiască, adică în Sf. Scriptură și în Sf. Tradiție.
De la ultimul Sinod ecumenic (787) până astăzi, oamenii învățați ai Bisericii Ortodoxe, au cercetat cu atenție Sf. Scriptură și Sf. Tradiție și au scos din ele învățăturile necesare și adevărate, pe care totdeauna le-au înfățișat în opoziție cu cele mincinoase. Aceste învățături adevărate au fost, apoi, aprobate în cea mai mare parte de Sinoadele Bisericilor Ortodoxe care le-au formulat în "Mărturisiri de Credință”. În clipele grele ale vieții Bisericii, Sinoadele a toată Ortodoxia, sunt crainicii adevărului dumnezeiesc. Ce este un sinod și mai ales un sinod ecumenic? El este adunarea episcopilor întregii Biserici, întrunită pentru statornicirea, formularea și întărirea învățăturii și regulilor de viață ale Bisericii. În Biserică au avut loc 7 sinoade ecumenice.
Temeiul ținerii Sinoadelor ecumenice, se ridică până la Sf. Apostoli, care au ținut un Sinod la Ierusalim în anul 50, unde lucrând sub paza și împreună-lucrarea Sfântului Duh (Fapte 15, 28), au luat hotărâri de credință și de reguli de viață creștină cu putere și obligație pentru toți credincioșii.
Apostolii se considerau responsabili pentru aceste lucruri, deoarece Mântuitorul a încredințat conducerea Bisericii Sale Sfinților Apostoli, așa cum spune El însuși: "Precum M-ai trimis pe Mine în lume și Eu i-am trimis pe ei în lume" (Ioan 17, 18). "și apropiindu-Se, Iisus le-a grait lor zicând: "Datu-Mi-S-a toata puterea în cer și pe pământ. Drept aceea mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatalui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; și iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului" (Matei 28, 18-20).
Mântuitorul a dat Apostolilor și prin ei urmașilor acestora, episcopi și preoți, puterea de a învăță, adică de a propovădui adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, puterea de a sfinți, adică de a împărtăși credincioșilor harul lui Dumnezeu și puterea de a conduce, adică de a păstori, a povățui și a conduce pe creștini, așa cum putem vedea din Sf. Evanghelii. (Matei 28, 18-20; Ioan 20, 21; Luca 9, 1-2).
Fiecare Apostol deținea și folosea această putere asupra credincioșilor săi, însă cu respectarea credincioasă a cuvântului Domnului, de a păstra împreună cu ceilalți Apostoli "unirea Duhului întru legătura păcii" (Efes. 4, 3). Când a fost vorba de o hotarare de credință, asupra căreia se iviseră neîntelegeri între creștinii din Antiohia, atunci puterea de a învăța nu s-a mai practicat de un singur Apostol, ci de către adunarea tuturor Apostolilor, adică de Sinodul Apostolic de la Ierusalim. Acest Sinod arăta că înșiși Sf. Apostoli, deși întăriți cu puterea dată de Domnul fiecăruia dintre ei, totuși, în momente însemnate, nu foloseau separat aceasta putere, ci în împreună-lucrare frățească, cu ajutorul Sfântului Duh. Prin urmare, dacă Domnul nostru Iisus Hristos a dat fiecarui Apostol puterea de a-și conduce Biserica, în schimb puterea cea mai înaltă de conducere a întregii Biserici a dat-o Adunării, adică Sinodului Apostolilor, după cuvintele Mântuitorului: "Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20).
Sf. Apostoli au lăsat, după porunca Domnului, ca urmași la conducerea Bisericii văzute, pe episcopi, cărora le-au dat aceasta autoritate, împărtășindu-le harul Sfântului Duh prin punerea mâinilor, adică prin hirotonie. Despre aceasta ne încredințează atât Sf. Scriptura, cât și Sf. Traditie. Sf. Apostol Pavel, așezând ca episcopi pe Tit în Creta și pe Timotei în Efes, le da învățături și sfaturi cum să-și conducă credincioșii. El scrie lui Timotei: "Nu fi nepăsător față de harul ce este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoților”. Iar despre hirotonia preoților spune aceluiași Timotei: "Mâinile degrab să nu-ți pui pe nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora. Păstrează-te curat." (I Tim. 5, 22). Mântuitorul a încredințat conducerea Bisericii Sale văzute Apostolilor, prin însăși puterea Duhului Sfânt dată lor (Ioan 20, 22-23), iar aceștia au încredințat-o episcopilor, împărtășindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei. Sf. Ciprian susține că ascultarea de episcopi este ascultarea de Iisus Hristos, că în Biserică nu se poate face nimic fără episcopi și că nu există Biserică fără episcopi, preoți și diaconi.
După pilda Sf. Apostoli, fiecare episcop lucrează singur cu puterea ce i-a fost dată asupra celor încredințați spre păstorire, păstrând cu grijă, asemenea Sf. Apostoli "unirea Duhului întru legătura păcii", cu ceilalți episcopi. Când însă se ivește nevoia de a tâlcui sau a limpezi un adevăr de credință, sau de a statornici o regulă de viață, care interesează întreaga Biserică, puterea de conducere nu se mai practică de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor episcopilor, adică de Sinodul ecumenic, așa cum puterea cea mai înaltă apostolică s-a practicat prin Sinodul de la Ierusalim. Istoria celor șapte Sinoade ecumenice stă mărturie că autoritatea cea mai înaltă în Biserică este Sinodul ecumenic.