Despre datoriile crestinului fata de cei adormiti

Despre datoriile creştinului faţă de cei adormiţi



Pentru noi, creştinii, moartea nu este decât trecerea într-o nouă etapă a existentei noastre. Viaţa noastră pe pământ are un caracter temporar iar menirea noastră aici este de a ne agonisi comori în cer, adică de a câstiga prin modul în care am trăit această parte a vieţii, şansa de a ajunge în rai. După moarte, sufletul care este nemuritor merge la Dumnezeu pentru a primi răsplata. Dacă în timpul vietii a demonstrat prin faptele sale că merită să fie fericit alături de Creatorul său în rai, va rămâne aici; dacă nu merită, va fi trimis să sufere chinuri mai mari decât ne putem imagina, în iad, împreună cu diavolii. Judecata particulară are loc la 40 de zile după moarte. Moartea nu îi desparte pe creştini de Hristos, ci, prin Acesta stau în legătură şi în comuniune cu Biserica. Din acest motiv Biserica, îi pomeneste în rugăciunile sale, atât pe cei vii cât si pe cei adormiti întru Domnul.
Sentinţa primită la judecata particulară este provizorie, de aceea Biserica noastră crede cu tărie că rugăciunile şi faptele bune făcute în numele morţilor ajută la iertarea păcatelor acestora. Vedem deci, că cei ajunşi în iad mai au o sansă de a fi mutaţi în Împărăţia lui Dumnezeu la Judecata de Apoi.
Neştiind care au fost mântuiţi şi care osândiţi, trebuie să facem rugăciuni neîncetate pentru toţi cei dragi care s-au mutat din această lume, cu nestrămutata convingere că rugăciunile şi faptele bune făcute în numele lor îi vor scăpa de osânda veşnică. Momentul cel mai greu în viaţa unei familii este acela pe care îl provoaca moartea. Desparţirea definitivă din aceasta viaţă de cei dragi, cauzată de moarte, este zguduitoare, iar suferinţa şi durerea celor ramaşi în urma sunt realitaţi tragice de nedescris. În asemenea împrejurări, credincioşii caută alinare şi mângâiere în sânul ocrotitor al Bisericii.
Cultul morţilor este deosebit de puternic în Biserica Ortodoxă Română. Spovedania şi împărtăşirea înainte de moarte sunt îndatoriri respectate cu sfinţenie de credincioşi. Cea din urma împartaşire cu Sfintele Taine, pe care preotul o dă celui aflat pe patul de moarte, poartă în popor numele de “merinde pentru viaţa veşnică”, adică grija cea mai mare şi mai de pe urmă pe care creştinul se cuvine să o aibă aici pe pamânt pentru mântuirea sufletului său.
În mâinile celui ce trage să moară se pune o lumânare aprinsă, care simbolizează “lumina veiţii” veşnice, primită încă de la botez, şi credinţa că viaţa pământească a creştinului, începută cu Hristos, se sfârşeşte astfel tot cu El, pentru a se prelungi în ceruri lăngă El. Moartea unui credincios este vestita celorlalţi membri ai parohiei prin tragerea clopotelor bisericii. Dupa o veche traditie, trupul celui mort este spalat şi îmbrăcat cu haine curate, apoi este aşezat în sicriu, cu faţa spre răsărit, acoperit cu o panza alba şi punându-i-se o icoana pe piept. Preotul este chemat la casa mortului, pentru a săvârşi slujba “panihidei” (a privegherii).
Biserica învată că viaţa omului nu se sfârşeşte odata cu moartea trupului. De aceea, creştinii nu-şi uită morţii după îngroparea lor, ci se preocupă de rugaciuni pentru ei şi de pomenirea numelui lor.
Soroacele de pomenire individuală a morţilor în Biserica Ortodoxă sunt urmatoarele:
La 3 zile după moarte -care coincide, de regula, cu ziua înmormântării, în cistea Sfintei Treimi şi a Învierii din morţi a Mântuitorului.
La 9 zile după moarte, ca răposatul să se învrednicească de partaşia cu cele 9 cete îngereşti dar şi în amintirea ceasului al noualea, când Domnul, înainte de a muri pe cruce, a făgăduit tâlharului raiul pe care ne rugam să-l moştenească şi morţii noştrii.
La 40 de zile (sau şase săptămâni), în amintirea Înălţării la cer a Domnului, care a avut loc la 40 de zile după Înviere, "pentru ca tot aşa să se înalţe şi sufletul răposatului la cer".
La 3, 6 şi 9 luni, în cinstea Sfintei Treimi
La 1 an, după exemplul creştinilor din vechime care în fiecare an prăznuiau ziua morţii martirilor şi a sfinţilor, ca zi de naştere a lor pentru viaţa de dincolo.
În fiecare an, până la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuală amintind de cele 7 zile ale creatiei.
Pomenile care se fac pentru adormiţii noştri au efect mântuitor pentru sufletele lor, altfel Sfânta Biserică nu le-ar fi rânduit şi păstrat cu atâta grijă de-a lungul întregii sale istorii. Ele sunt fapte de iubire şi iubirea e mai tare decât moartea! Ele sunt o chemare pe nume (pomenire) a celor pe care-i iubim şi în a căror odihnă veşnică nădăjduim,în mila lui Dumnezeu pe care o invocăm în aceste slujbe.
Pomenirea care ajută la mântuirea sufletului plecat de la noi, este pomenirea lui în Sfânta Liturghie, pentru ca Domnul să spele păcatele nespovedite şi neştiute, în Sfânt Sângele Lui, după făgăduinţă şi la slujba Parastasului. Slujba Parastasului este rânduită liturgic şi se face întotdeauna, sau ar trebui, după Sfânta Liturghie. Cele de trebuinţă pentru parastas sunt cele precizate în Molitfelnic, dar putem să însoţim această slujbă şi cu pomană, adică cu milostenie făcută din hrană şi haine care se dau celor săraci pentru mângâierea lor. La cel răposat ajunge numai bucuria şi recunoştinţa sufletului viu care primeşte milostenia. Nu e de folos să dăm pomană tot celor care au, să facem schimb de bucate şi de haine! Acesta e un obicei care nu mai e milostenie adevărată. Familia celui pomenit poate oferi o masă celor care-l iubeau şi-l pomenesc pe cel plecat, dar aceasta nu poate înlocui milostenia şi rugăciunea.
Important este să nu dăm mai multă importanţă trupului care se odihneşte în mormântul din cimitir, decât sufletului care are nevoie de rugăciunea şi dragostea noastră aşa cum avem noi nevoie de aer. Din păcate, mulţi mor în zilele noastre şi sunt îngropaţi şi pomeniţi tot de morţi, cum spune Domnul, adică de oameni cu sufletul mort de patimi şi de necredinţă, oameni care trăiesc doar pentru trup şi nu se îngrijesc deloc de cele sufleteşti.
Domnul însă nu ne părăseşte nici atunci şi a rânduit ca Sfânta lui Biserică să-i pomenească, la Sfânta Liturghie şi la Parastasele de obşte, pe toţi cei din veac adormiţi şi pe toţi cei pentru care nu se roagă nimeni. Dar dacă am vedea câtă bucurie şi mângâiere are un suflet plecat când cei dragi ai lui, spălaţi prin Taina Spovedaniei, hrăniţi cu Trupul şi Sângele Domnului, se roagă cu nădejde pentru iertarea şi odihna lui, am fi mai simţitori şi mai silitori cu pomenirile noastre!
Trebuie să ştim anumite lucruri: nu se fac parastase în următoarele zile si perioade din cursul anului:
1) În cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului.
2) De la lasatul secului de carne până la sâmbata întâi din Postul Mare, sâmbata Sf. Teodor.
3) Din sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomei.
4) La praznicele împărăteşti sau sărbători mari.
Deoarece majoritatea credincioşilor nu pot participa sâmbăta la Sfânta liturghie şi la Parastas, Biserica a îngăduit ca slujba Parastasului să se facă şi duminica.
In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rând (luni, marţi, miercuri, joi, vineri), deoarece în aceste zile nu se face liturghie obişnuită sau deplina.
Este de dorit ca pomenirile să se facă legate de săvârşirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importantă slujbăa de mijlocire pentru cei morţi. Dacă nu este posibil de fiecare dată, cel putin la 40 de zile, la un an şi la şapte ani, ar fi de dorit ca parastasul să urmeze după Sfânta Liturghie.
La întocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat să se adauge "la pomenirea de 9 zile, 40 de zile, 1an, 7ani, etc.". Carţile de cult nu prevad aşa ceva, şi nici slujitorii nu trebuie să adauge nimic în plus, ca şi când ar trebui să atragem atenţia Mântuitorului asupra sorocului de care este vorba.
Familia trebuie să aiba grijă ca răposatul să fie pomenit cât mai mult cu putinţă în cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, după pomenirea de 40 de zile, este bine să se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sărindar), ori pentru un an, pe care acesta să-l pomeneasca la toate sfintele liturghii pe care le săvârşeşte în sfânta biserică.
În legatură cu aceste zile de pomenire a morţilor, există grija ca ele să fie respectate cu sfinţenie la momentul în care se împlinesc aceste soroace. Dacă una din ele cade într-o zi sau perioadă în care, conform randuielilor bisericeşti, nu se fac pomeniri de morţi, atunci este bine ca slujba respectivă să se facă mai înainte pentru ca, atunci când vine sorocul respectiv, slujba să fie deja săvârşită. Este deci indicat ca ea să se faca înainte şi nu după sorocul de pomenire.
Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de colivă, colac, vin si lumânări. Celelalte daruri sunt în funcţie de posibilităţile celor care fac pomenirea. Contrar unei păreri răspândite în popor, să se ştie că, se poate face colivă de grâu fiert şi în perioada dintre Sfintele Paşti şi Pogorârea Sfântului Duh.
Dacă zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor raposaţi, este bine ca slujba să se faca în comun şi nu separat, caci cu cât rugăciunea are caracater colectiv, cu atât este mai puternică.
La aceste zile de pomenire individuală a celor răposaţi, Biserica a stabilit zilele de pomenire generală a morţilor şi anume: sâmbăta dinaintea duminicii lasatului de sec de carne sau a Înfricoşatei judecaţi, numită şi Moşii de iarnă şi sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt sau Moşii de vară, la care tradiţia a adaugat şi Moşii de toamnă (între 26 octombrie şi 8 noiembrie), ziua de şase august, şi Joia Înalţării, în special pentru eroi, ca şi ziua hramului bisericii.
Toate aceste zile de pomenire, individuală sau colectivă, sunt momente de vie şi profundă comuniune cu cei raposaţi. Ele trebuie respectate şi cultivate, căci prin aceasta înterţinem viu cultul mortilor şi legatura cu pământul sfânt al ţării care acoperă osemintele lor. Cu sfinţii odihneşte Hristoasesufleteleadormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere nici întristare nici suspin ci viaţă fără de sfârşit.Dumnezeului nostru slavă. Amin.