Pentru un cititor obişnuit, textul Decretului 410/1959 nu spune prea multe. În cuprinsul său erau „doar“ două prevederi care completau cele scrise în Decretul 177/1948 privind regimul general al cultelor din Republica Populară Română. Prima prevedere statua că în monahism pot intra doar acele persoane care au studii teologice. Al doilea punct preciza că, prin excepţie, mai pot intra în monahism şi persoane fără studii teologice, dacă îndeplinesc următoarele criterii de vârstă: bărbaţii să aibă peste 55 de ani, iar femeile peste 50 de ani. În plus, nici unul dintre aceştia să nu aibă obligaţii familiale. Cum s-a ajuns la adoptarea acestor măsuri şi cum a fost posibil ca acestea să aibă efecte devastatoare asupra vieţii monahale din România, vom încerca să explicăm în cele ce urmează.
Cultele şi viaţa religioasă din România au intrat în atenţia forţelor comuniste doritoare să-şi impună dictatura imediat după evenimentele din august 1944. Conştient de vitalitatea vieţii religioase din ţara noastră şi de forţa unora dintre culte, partidul comunist şi-a pregătit un plan bine pus la punct de separare a cultelor de restul societăţii şi de încadrare şi „neutralizare“ a acestora în cadrul noii orânduiri. Tot cadrul legislativ care privea cultele, creat în anul 1948, după preluarea deplină a puterii de către comunişti şi aliaţii lor, avea scopul nemărturisit de a păstra aparenţele unei libertăţi religioase, în spatele căreia să se poată desfăşura o acţiune de vidare treptată a cultelor de vitalitatea lor spirituală şi de transformare a lor în simple manechine propagandistice, bune de expus în vitrină pentru curioşi.
Cum în acel moment comuniştii aveau de luptat cu mulţi inamici, mult mai imediaţi (luptătorii din rezistenţa armată, membrii partidelor istorice, elita militară etc.), şi cum nici o lege nu poate prevedea precis toate consecinţele care derivă din aplicarea ei, pe moment nu s-a observat cum unii reprezentanţi ai cultelor au ştiut să valorifice toate scăpările Decretului 177 pentru a obţine maximum de avantaje pentru propria biserică.
Patriarhul Justinian şi monahismul
Din această perspectivă, patriarhul Justinian s-a dovedit a avea o intuiţie extraordinară. Lipsit de iluzii, deosebit de pragmatic, PF Justinian a înţeles repede că regimul comunist este pregătit să rămână la putere timp îndelungat, iar ajutorul occidental pentru România urmează a se rezuma doar la acţiuni propagandistice lipsite de consistenţă. Din acest motiv, el a acceptat jocul impus de regimul comunist, însă cu scopul de a-l influenţa şi deturna. Patriarhul s-a folosit în atingerea scopurilor sale de diversele portiţe legislative, de o anumită prudenţă a comuniştilor în chestiunile religioase, cauzată de dorinţa acestora de a nu genera conflicte inutile într-un domeniu adesea de necontrolat, dar şi printr-o interpretare originală a discursului ideologic comunist.
Concret, în cazul monahismului, patriarhul s-a folosit de obsedanta temă comunistă a omului activ, „productiv“, pentru a-i asigura pe noii lideri ai României că vieţuitorii din mănăstiri nu vor mai fi personajele inactive, reflexive, inutile societăţii, pe care propaganda comunistă le denunţa în mod obsesiv, ci persoane care se încadrează disciplinat „în câmpul muncii“. Astfel, au fost înfiinţate celebrele ateliere din mănăstiri, care au fost denunţate de neştiutori sau răuvoitori drept o distrugere a monahismului ortodox. De fapt, dincolo de poleiala discursului oficial, patriarhul Justinian punea în aplicare planuri interbelice de reorganizare a monahismului, care prevedeau o îmbinare a rugăciunii cu munca, aceasta urmând a fi mai bine organizată. De altfel, oricine citeşte regulamentul vieţii monahale elaborat în vremea patriarhului Justinian poate observa primatul rugăciunii, al spiritualităţii, în viaţa mănăstirilor din România.
Pe de altă parte, crearea acestor ateliere a fost o necesitate pragmatică, deoarece mănăstirile fuseseră văduvite de majoritatea resurselor de subzistenţă. Prin limitarea resurselor mănăstirilor, regimul comunist spera ca o parte importantă din călugări să renunţe la viaţa monahală. Însă, printr-o politică economică bine chibzuită, patriarhul Justinian nu numai că a menţinut pe toţi monahii în mănăstiri, dar, din contră, numărul acestora a crescut considerabil, de la aproximativ 4.000 de vieţuitori în 1938, la peste 6.000 în 1958.
Stilul comunist de a discuta toate chestiunile în alb sau negru i-a făcut în acei ani pe mulţi dintre români să-şi pună problema sensului existenţei proprii în termeni radicali. Pentru cei iubitori de Dumnezeu şi pentru care lumea propusă de comunişti nu avea nici un sens, calea mănăstirii a devenit singura acceptabilă. Prin clivajele propuse, comunismul i-a făcut pe mulţi „căldicei“ să meargă până la capăt. Cei care intră în monahism după 1948 sunt în majoritatea lor persoane cu vocaţie, care nu caută doar un refugiu de moment. Foarte mulţi dintre aceştia sunt intelectuali de calibru, care dau o nouă strălucire monahismului românesc.
La această ridicare intelectuală a monahismului românesc a contribuit din plin patriarhul Justinian, prin grija sa ca toţi monahii să devină ştiutori de carte şi să urmeze şcoli cât mai înalte. Acest lucru se încadra în vastul program educaţional al patriarhului, prin care urmărea formarea unui cler şi cin monahal capabil să facă faţă oricăror presiuni propagandistice din partea regimului şi care să ţină credincioşii aproape de biserică.
Toată această dezvoltare remarcabilă a fost posibilă şi datorită focalizării regimului pe alte chestiuni, considerate prioritare. În momentul când toate celelelate structuri ale „lumii vechi“ au fost distruse, comuniştii se trezesc cu o biserică ortodoxă plină de vitalitate, către care se îndreaptă privirile majorităţii celor care nu acceptă ideologia atee.
Monahismul intră în colimator
În mod evident, mănăstirile nu au scăpat vreun moment de vigilenţa organelor de represiune comuniste (Securitatea). Însă, modul în care acestea au fost privite a variat de-a lungul timpului. Iniţial, problema mănăstirilor a fost legată de cea a mişcării de rezistenţă armată anticomunistă. Multe schituri izolate au devenit locuri de refugiu pentru grupările armate din munţi, iar unii monahi au sprijinit moral sau cu alimente şi haine pe aceşti luptători. De aceea, primele arestări din rândurile monahilor au fost justificate prin implicarea acestora în asemena acţiuni de sprijin. Unele au avut o bază reală, însă multe arestări s-au produs din cauza strategiei Securităţii de a aresta mai mulţi pentru a fi sigură că a prins şi pe cel vinovat. Tot în acestă perioadă se fac primele planuri de desfiinţare a unor schituri şi mănăstiri, însă scopul nu era unul deschis antireligios, ci parte a tacticii de luptă împotriva grupărilor din munţi, majoritatea acestor lăcaşe aflându-se în zone greu accesibile care nu puteau fi controlate de trupele de Securitate.
Cu totul altfel se pune problema începând din 1955. Cu puţin timp înainte, în URSS fusese declanşat un nou val de persecuţii religioase, al cărui scop era transformarea Uniunii Sovietice într-un stat pe deplin ateu până în anul 1967, când se aniversau 50 de ani de la declanşarea Revoluţiei bolşevice. „Ascuţirea“ conflictului ideologic dintre materialismul dialectic şi religie a avut ecouri certe şi în România, unde ideologii locali intensifică campaniile ateiste care până atunci nu avuseseră amploarea celor din alte ţări ale blocului sovietic. Pe de altă parte, în acest an se consumă evenimentele legate de Mănăstirea Vladimireşti din judeţul Galaţi.
Nu toţi cei din Biserică erau de acord cu tactica prudentă a patriarhului Justinian, cerând o denunţare deschisă a diverselor şicane pe care regimul le făcea Bisericii şi libertăţii de credinţă. Cea mai radicală opinie în această privinţă a avut-o episcopul Nicolae Popovici al Oradiei. Inspiraţi de ideile acestuia, cei de la Mănăstirea Vladimireşti au început să vorbească deschis despre limitarea libertăţii religioase în România comunistă. Evident că acest lucru nu a convenit deloc regimului, care a făcut presiuni asupra patriarhului, ca să rezolve problema. PF Justinian, pe de o parte a amânat cât a putut orice măsură de pedepsire a celor din mănăstire însă, pe de altă parte, a căutat pe toate căile să-i convingă că o asemenea cale, în contextul istoric de atunci, aduce mai multe prejudicii Bisericii. În cele din urmă, puterea politică, nerăbdătoare, ia problema în propriile mâini şi arestează, într-o primă fază, pe cei consideraţi principali vinovaţi, iar, mai târziu, tot soborul.
Acest eveniment a avut drept consecinţă lucrul de care se temea cel mai mult patriarhul: focalizarea atenţiei regimului asupra Bisericii în general şi a monahismului în special. Din acest moment, regimul nu mai consideră că problemele monahismului sunt doar câţiva monahi izolaţi, ci există o problemă sistemică care trebuie rezolvată structural. Din 1955 datează primele proiecte de stopare a dezvoltării monahismului prin mijloace economice (falimentarea atelierelor mănăstireşti), administrative (limitarea posibilităţilor de intrare în monahism), represive (urmărirea şi arestarea monahilor cu activitate ostilă regimului) şi propaganda împotriva religiei şi a vieţii monahale. Patriarhul a trebuit să facă uz de toată influenţa lui pentru a închide „problema monahală“ doar la nivelul Mănăstirii Vladimireşti şi, pentru moment, părea că a reuşit. Însă un eveniment extern a bulversat din nou fragilul echilibru stabilit între Stat şi Biserică: Revoluţia maghiară.
Revoluţia maghiară şi noul val de persecuţii în România
Revoluţia maghiară din 1956 a avut un impact semnificativ şi în România. Liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost deosebit de preocupat să identifice cauzele declanşării acestei ample mişcări şi să verifice dacă aceste condiţii nu existau şi în România. Una din aceste cauze a fost considerată existenţa grupurilor de intelectuali, care prin atitudinea lor de respingere a ideologiei comuniste au aglutinat nemulţumirile maselor. Nu întâmplător, din al doilea val generalizat de represiune care începe în România în 1958 fac parte foarte multe grupuri „intelectuale“. Ceea ce este interesant în cazul românesc este alianţa intelectuali-oameni ai Bisericii, pe care Securitatea o stabileşte.
Această legătură este cauzată în special de arestarea, în iunie 1958, a celebrului lot „Rugul Aprins“. În esenţă, lucrurile au pornit de la un articol publicat în Franţa de Olivier Clément, în care erau consemnate discuţiile avute cu un tânăr monah român plecat cu o bursă de studii în India, Andrei Scrima. Fascinat de cele istorisite de Scrima, care vorbea de vitalitatea vieţii spirituale a Bisericii Ortodoxe Române sub comunism, de renaşterea isihastă şi filocalică pe care o cunoştea monahismul românesc, Clément a considerat că aceste lucruri merită să fie cunoscute de mai multă lume, fără a bănui ce consecinţe poate avea gestul său într-o ţară cum era România atunci.
Articolul a ajuns în România, cei din Biserică nu i-au dat mare importanţă, nu şi Securitatea, care reia problema „periculozităţii“ monahismului românesc, privit ca o mare conspiraţie „intelectualistă“, patronată de însuşi patriarhul Justinian. Arestarea celor din lotul „Rugul Aprins“, mulţi colaboratori apropiaţi ai patriarhului, s-a dorit un „şah“ la patriarh, căruia i s-a pus în faţă un plan al cărui ţel final era distrugerea monahismului. Ipocriţi, comuniştii doreau ca acest plan să fie realizat chiar de Biserică. Patriarhul Justinian a refuzat un asemenea plan şi s-a arătat gata să suporte consecinţele. În acelaşi timp, a încercat, cu aceeaşi diplomaţie, să rezolve criza.
Primele scoateri forţate din monahism
În decembrie 1958, în cadrul unei şedinţe a Sfântului Sinod, Dumitru Dogaru, secretarul general al Departamentului Cultelor, a anunţat că autorităţile Statului au cunoştinţă de faptul că în rândurile monahilor există numeroase „elemente“ ostile regimului, cu trecut penal, imorale sau minori care nu au ce căuta în mănăstire, cerând Sinodului scoaterea acestora din mănăstiri. În mod ipocrit, specific regimului comunist, se spunea că gestul Statului este unul care are menirea de a sprijini Biserica Ortodoxă pentru a consolida un monahism autentic. Sf. Sinod a răspuns diplomatic, acceptând posibilitatea existenţei unor astfel de „elemente“, dar care urmau să fie scoase din monahism doar prin verificări proprii ale Bisericii.
În schimb, în martie 1959, autorităţile aduceau înaintea ierarhiei o listă fantasmagorică, pe baza căreia ar fi urmat să fie scoşi monahii din mănăstiri. Trebuie spus că procesul de evacuare din mănăstiri deja începuse, deşi episcopii nu-şi dăduseră acordul sau nici nu ştiau de acţiunile autorităţilor. În paralel cu aceste măsuri abuzive, comenzile Statului către cooperativele mănăstireşti au fost sistate, crezând că foamea îi va obliga pe monahi să-şi părăsească vetrele de sihăstrie şi vor alege ofertele „tentante“ din lumea laică, cu care-i momeau propagandiştii comunişti.Efectele au fost însă minime, iar majoritatea ierarhilor, în frunte cu patriarhul Justinian, s-au opus acestor abuzuri, cerând ca o eventuală scoatere din mănăstiri să aibă loc numai după o cercetare făcută de oamenii Bisericii.
Adoptarea decretului
Aceste tergiversări şi pertractări au adus la disperare regimul, care dorea o rezolvare grabnică a problemei monahale. Din acest motiv, văzând că nu se pot ascunde în spatele ierarhiei, liderii comunişti s-au folosit de mijloacele legislative, modificând, prin Decretul 410, o serie de prevederi din decretul 177/1948. Inspirat din legislaţia lui Cuza, Decretul 410 era menit să dea o lovitură de moarte monahismului ortodox prin aplicare retroactivă. Motivul era foarte simplu: cu toate eforturile patriarhului Justinian, din cei 6.000 de monahi, doar puţini aveau seminarul monahal sau studii teologice superioare, aşa cum cereau autorităţile drept condiţie pentru a rămâne în mănăstire. Efectul era pervers, deoarece majoritatea celor tineri urmau să plece, baza economică a mănăstirilor se distrugea, mai rămânând doar unii bătrâni care nu se mai puteau întreţine singuri.
Decretul 410 fiind corecţia unei legi organice, Statul nu mai avea nevoie de Biserică pentru a acţiona. Însă, şi în noua situaţie au existat ierarhi care au căutat să stopeze efectele acestuia. Cel puţin patriarhul Justinian a interpretat într-o manieră proprie prevederea referitoare la studiile teologice, menţinând în mănăstiri pe toţi cei care reuşiseră să facă o şcoală monahală de doi ani.
Efecte şi urmări
Aplicarea prevederilor Decretului 410 a durat mai mulţi ani. În 1963, când problema monahală a fost rezolvată, autorităţile estimau că au mai rămas în mănăstiri doar 2.000 de monahi. Ceea ce s-a spus mai puţin a fost faptul că procesul de revenire a început imediat după aplicarea decretului. Biserica a folosit orice oportunitate pentru a-i reintegra pe cei alungaţi din mănăstiri, majoritatea covârşitoare a lor păstrându-şi şi în lume stilul de viaţă monahal. Acest lucru contrazice flagrant afirmaţiile regimului comunist privind „oportunismul“, „decadenţa“ şi „ignoranţa“ celor care apucaseră calea mănăstirii şi demonstrează vitalitatea, autenticitatea şi bazele sănătoase ale monahismului ortodox din acei ani.
Unii dintre monahii scoşi au continuat să îmbrace rasa monahală şi după plecarea din mănăstiri. Pe aceştia regimul comunist a avut grijă să-i bage în închisoare. Alţii însă au trăit decenii în „călugărie albă“, păstrând vie flacăra credinţei. Corespondenţa lor, interceptată de Securitate, plină de aluzii duhovniceşti, era calificată drept „mistică“ de organele represive, asta însemnând în opinia lor că respectivii ar suferi de probleme psihice. De aceea, periodic, mulţi dintre monahii alungaţi din mănăstiri erau chemaţi la examene psihiatrice, unde se constata cu surprindere că sunt perfect sănătoşi. Regimul însă nu avea încredere în aceşti foşti reprezentanţi ai „armatei negre a călugărilor şi călugăriţelor“ şi încerca să le facă viaţa un coşmar. Credinţa în Dumnezeu a învins însă toate obstacolele, iar cuvântul Lui s-a răspândit, prin aceşti „călugări albi“, în lume. (dr. George ENACHE, „Ziarul Lumina“, Vineri, 20 Noiembrie 2009)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu