FAMILIA CREŞTINĂ

Constituirea familiei prin însoţirea bărbatului cu femeia este o realitate fundamentală a vieţii individuale şi comunitare. Omul a fost creat de Dumnezeu ca fiinţă ce se împlineşte şi se realizează pe sine în relaţie cu ceilalţi semeni, familia fiind – fără îndoială – spaţiul în care el este chemat să lucreze şi să se realizeze deplin în relaţia pe care o are cu o anumită persoană.
Dacă iubirea este -după cum ne învaţă Sf. Scriptură şi experienţa Bisericii- motivaţia, suportul şi finalitatea existenţei, atunci însoţirea bărbatului cu femeia în familie devine, cu adevărat, un fapt esenţial, iar problemele pe care le presupune sau care decurg din această însoţire trebuie să fie tratate cu foarte mare importanţă şi să facă parte din preocupările noastre.
Familia nu este singurul spaţiu unde se poate lucra taina cea mare a iubirii. Calea monahismului, de exemplu, nu este cu nimic mai prejos, dar familia este însă calea comună în care două persoane anume fac experienţa concretă a devenirii într-un singur trup prin iubire, beneficiind de darul atracţiei reciproce şi al bucuriei însoţirii, în sensul de a fi alături de persoana iubită o viaţă întreagă, precum şi de perspectiva extraordinară a naşterii de prunci, a participării nemijlocite la actul minunat al creaţiei.
Lumea contemporană trece printr-o mare criză spirituală şi morală care afectează profund, între altele, şi familia creştină. Aceasta este cu atât mai importantă astăzi, cu cât orice ierarhie a valorilor pare a fi răsturnată. Explozia materialelor pornografice, pansexualismul promovat de o industrie uriaşă, desacralizarea atentează în mod clar la sublimitarea însoţirii bărbatului cu femeia. Atît de mult s-a reuşit să se terfelească relaţia dintre bărbat şi femeie, încât cu multă greutate şi cu mare atenţie mai poate fi abordată sub toate aspectele ei, fără riscul de a provoca neînţelegeri, răstălmăciri sau de a fi considerat depăşit. Nu este de mirare că în mentalitatea multora dintre noi şi-a făcut loc identificarea relaţiei trupeşti dintre bărbat şi femeie cu păcatul; cea mai frecventă evaluare a acesteia, făcută în general de către media, constă în a o considera un rău necesar.
Iată de ce tema conferinţei din această sesiune: „Problema familiei creştine astăzi. Pastoraţia copiilor, a tinerilor şi a bătrânilor” ,deci a Bisericii în general, consider că este oportună şi binevenită.

CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA – UNA ŞI ACEEAŞI RĂDĂCINĂ ÎN DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU PENTRU OM

Nu putem avea o imagine clară despre familia creştină şi importanţa ei, fără a avea o radiografie asupra căsătoriei. Ştim cu toţii că omul este cununa creaţiei şi că el în sine rămâne o mare taină, fapt care l-a determinat pe psalmistul David să se întrebe: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.” (Ps.8,4-6)
Creat din iubirea nemărginită a lui Dumnezeu,omul se descoperă pe sine în Hristos. În El, omul îşi găseşte răspunsul la întrebarea: Cine şi ce este el? În Hristos înţelegem că divinitatea este singura normă a existenţei noastre. Sf. Atanasie cel Mare spune că omul a primit prin creaţie chipul lui Dumnezeu: „Dumnezeu le-a dăruit oamenilor ceva mai mult, adică nu i-a creat pur şi simplu ca pe nişte animale necuvân-tătoare, ci i-a făcut după chipul Său, împărtăşindu-le ceva şi din puterea Sa, pentru ca, fiind ca un fel de umbre ale Cuvântului şi fiind cuvântători, să se poată menţine pururea în fericire, trăind în rai viaţa cea adevărată şi anume cea a sfinţilor. Fiinţa lor s-a corupt însă când s-au făcut răi. Atunci au căzut în afara vieţii din rai,în moarte şi stricăciune”. (Sf. Atanasie cel Mare, „Tratat despre Întruparea Cuvântului”, PSB, vol. XV Buc. 1987, pag. 92-93 )
Păcatul impune o nouă lege în existenţa omului: legea morţii. Moartea îl duce pe om spre ceea ce nu este: spre stricăciune, de care a fost eliberat prin iubirea lui Dumnezeu. Drumul de la moarte la o nouă viaţă nu-l poate face decât în Dumnezeu, în Hristos, în Care se reface umanitatea sa, destinată veşniciei. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu îl poate izbăvi de cercul strâmt al morţii sale. Condiţia acestei cunoaşteri este iubirea- unirea a două persoane în Hristos şi în Biserică.
Sf. Clement Romanul leagă venirea Împărăţiei lui Dumnezeu de unitatea persoa-nelor: „Fiind întrebat Însuşi Domnul când va veni Împărăţia, a spus <> . <<>> când spunem unii altora adevărul şi când în două trupuri locuieşte, fără făţărnicie, un singur suflet.<> însemnă că sufletul este partea dinăuntru, iar trupul partea dinafară; după cum trupul tău se vede, tot aşa să se vadă şi sufletul în faptele cele bune. <> vrea să spună că fratele, când vede o soră, să nu gândească la ea că e femeie, nici sora când vede un frate, să nu gândească de el ca de un bărbat. Când veţi face acestea, spune Domnul, va veni împără-ţia Domnului”. (Sf. Clement Romanul, „Epistola către Corinteni II” , cap. XII, în „Scrierile Părinţilor Apostolici”, Buc. 1995,p. 117-118)
Omul este creat de Dumnezeu ca persoană capabilă de a se împărtăşi şi de a împărtăşi iubirea. De aceea l-a făcut dintru început bărbat şi femeie (Mt. 19,4): „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1,27). De aceea căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, se întemeiază pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Dumnezeu îl crează mai întâi pe Adam şi apoi pe Eva, ca o împlinire a vocaţiei iubirii şi unirii lor, cu şi în Dumnezeu. „ În Geneză, Dumnezeu motivează-după aducerea la existenţă a lui Adam-aducerea la existenţă a Evei cu temeiul că nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el (Fac.2,18). Scoaterea Evei din Adam înseamnă că ea a fost cuprinsă virtual în Adam , înainte de aducerea ei distinctă la existenţă, semn al unităţii lor, iar deosebirea lor complementară trupească şi sufletească îi face mai deplin „oameni”, pentru că „umanitatea este trăită de fiecare în alt mod şi într-o completare reciprocă. Fiecare e la fel de om, dar integritatea umană şi-o trăiesc numai împreună, în completarea reciprocă.Cu alte cuvinte, această unitate umană diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală”. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică”, vol.III, IBM, Buc. , 2003, p.188).
Clement Alexandrinul vorbeşte despre un har al căsătoriei în rai, dat de Dumne-zeu prin binecuvântare: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: <>” (Fac. 1,28) şi „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fac. 2,24). Cuvintele acestea rostite de Adam profetic, se vor împlini în viaţa oamenilor şi vor ajunge să fie desăvârşite în taina unirii lor în Hristos şi în Biserică: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică”. (Efes. 5,32)
Mântuitorul confirmă instituirea căsătoriei, dar face un ultim retuş asupra concepţiilor vetero-testamentare cu privire la căsătorie: adaugă o consideraţie specific eshatologică şi arată că dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu trece înaintea căsătoriei, astfel încât fecioria devine, pe lângă viaţa de familie, o stare tipic creştină în Împărăţia lui Dumnezeu: „Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni; şi sunt fameni care s-au făcut ei înşişi fameni, de dragul împărăţiei cerurilor. Cine poate înţelege, să înţeleagă”.(Mt. 19,12)
Sfântul apostol Pavel avea să afirme tranşant că icoana după care a fost creată şi la care trebuie să tindă căsătoria, şi prin ea familia, este tocmai nunta dintre Hristos şi Biserică, de aceea în toată literatura patristică teologia nunţii creştine s-a constituit pe textul din Epistola către Efeseni dar mai ales 5,25: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica Sa”.
Familia creştină îşi are una şi aceeaşi rădăcină cu căsătoria, ea avându-şi obârşia în dragostea mare a lui Dumnezeu pentru om.
Pr.prof. Ilie Moldovan în lucrarea sa „În Hristos şi în Biserică - Adevărul şi frumuseţea căsătoriei; Teologia iubirii” (Alba-Iulia,1996, p.183) spune despre familie, comentând textul de la Ioan 3,16 „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Lui Cel Unul Născut L-a dat ca tot cel ce crede să nu moară şi să aibă viaţă veşnică”, următorul lucru: „Cuvintele acestea ne oferă privilegiul de a vedea binecuvântarea lui Dumnezeu asupra familiei, ştiind că Dumnezeu Tatăl Şi-a dat Fiul în grija unei familii. Totodată aceleaşi cuvinte ne şi dau posibilitatea de a privi familia, în originea şi în esenţa ei, dinspre Dumnezeu spre om. E adevărat că Hristos Domnul nu S-a născut într-o familie, în sensul comun al acestui cuvânt, întrucât Maica Sa nu a fost soţia Dreptului Iosif, ci numai logodnica lui. În sânul familiei Hristos a crescut şi a fost ocrotit o mare parte a existenţei Sale. Afirmând despre Sine că a venit în lume ca să slujească, este firesc să constatăm, mai întâi de toate, că Mântuitorul a venit să slujească familiei sursa iubirii şi a naşterii de copii.”