Cateheza din 22 noiembrie 2009: Simbolul credinţei sau „Crezul”. Articolele simbolului de credinţă

După cum ştim cu toţii Simbolul de credinţă sau crezul este o mărturisire scurtă şi limpede a învăţăturii de credinţă creştină, structurată în câteva enunţuri prin care noi mărturisim practic principalele adevăruri ale credinţei noastre: existenţa unui singur Dumnezeu, care S-a descoperit ca având o singură fiinţă, subzistentă în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, caracteristicile specifice celor trei Persoane dumnezeieşti, existenţa Bisericii şi trăsăturile ei, existenţa unei Judecăţi obşteşti, a vieţii veşnice şi altele. Toate aceste adevăruri de credinţă pe care le avem astăzi în crez reies în mod limpede din paginile Sfintei Scripturi şi sunt afirmate în Tradiţia Bisericii noastre, prin urmare sunt adevăruri care au fost descoperite de Dumnezeu oamenilor. E important de spus că ele au fost împărtăşite de creştini încă de la începutul creştinismului şi au pătruns adânc în conştiinţa lor astfel încât nu mai erau doar o chestiune de ordin teoretic, ci au devenit chiar o chestiune de viaţă. Aşadar aceste adevăruri de credinţă nu au apărut în istorie dintr-o dată; ele au fost împărtăşite de creştini încă de la începutul creştinismului, dar nu au fost precizate, formulate în scris sub forma unor dogme, încă de la începutul Bisericii, pentru simplul motiv că la început nimeni nu contesta veridictatea lor, prin urmare nu s-a pus problema precizării adevăratei învăţături de credinţă în contrast cu învăţăturile false.
Circulau totuşi unele formule scurte de mărturisire a credinţei, numite simboluri; aproape fiecare Biserică din oraşele mari îşi avea propriul simbolul de credinţă. Astfel sunt cunoscute simbolurile din Alexandria Egiptului, Cezarea Palestinei şi altele, toate aceste simboluri având ca temă principală învăţătura despre Sfânta Treime şi mântuirea prin Hristos. Aceste simboluri de credinţă trebuiau cunoscute şi rostite de toţi cei care doreau să devină creştini, fiind întrebuinţate aşadar în special la Botez. Primul astfel de simbol de credinţă este cel apostolic, în care se spune: „Cred în Dumnezeu Tatăl, Atotputernic... şi în Iisus Hristos, unicul, Fiul Lui, Domnul nostru. Cred şi în Duhul Sfânt.” De asemenea, un alt simbol era cel atanasian, după numele Sfântului Atanasie cel Mare, acest simbol având următorul conţinut: „Trebuie să venerăm pe un Dumnezeu în Treime şi Treimea în unime, nici confundând Persoanele, nici împărţind fiinţa. Alta este Persoana Tatălui, alta a Fiului şi a Sfântului Duh, egală în golire şi veşnică în majestate.” Pe lângă toate aceste simboluri, însăşi formula rostită la Botez, aceeaşi de la începutul Bisericii şi până acum: „Se botează robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” era tot o astfel de mărturisire de credinţă, care exista în Biserică încă din perioada ei timpurie.
Cu toate acestea nu exista încă o precizare clară a învăţăturii de credinţă sub forma unor sentinţe clare şi concise care să aibă caracter de dogmă, tocmai pentru faptul că la început nu a fost necesar acest lucru, nefiind nimeni care să conteste adevărul învăţăturii de credinţă şi în special acele adevăruri referitoare la Dumnezeu.
În timp însă au apărut unele moduri greşite de a-L mărturisi pe Dumnezeu, care nu erau în conformitate cu ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit despre Sine. Acest fapt i-a determinat pe ierarhi şi teologi în special, să încerce să precizeze adevărurile credinţei noastre şi mai ales să le apere de orice alterare. În acest sens ei şi-au pus în lucrare întreaga lor forţă spirituală pentru a înlătura orice obiecţie era adusă învăţăturii creştine, pentru a îndrepta greşelile de interpretare şi pentru a expune adevărata credinţă, în aşa fel încât ea să fie primită, însuşită şi valorificată de toţi cei care înţelegeau să adere şi să urmeze lui Iisus Hristos. Prin urmare ereziile, pe de o parte şi dorinţa de a păstra unitatea credinţei, pe de altă parte, au fost factorii care au determinat dezvoltarea, precizarea şi formularea adevărurilor de credinţă pe care noi le avem astăzi în crez.
Totul a început cu erezia lui Arie, un preot creştin din Alexandria Egiptului, care a trăit între anii 256-336 şi care nu înţelegea cum poate să subziste fiinţa lui Dumnezeu în cele trei Persoane dumnezeieşti: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Arie considera că Fiul a fost creat de fapt de Dumnezeu Tatăl din nimic, prin urmare nu are aceeaşi fiinţă cu Tatăl, fiind doar o creatură a Lui, supusă schimbării, mărginită, capabilă să păcătuiască, la fel ca orice creatură. Scopul creării Fiului a fost în viziunea lui Arie acela de a crea lumea. Prin urmare Fiul avea doar un rol de intermediar între Dumnezeu şi materie, aceasta din urmă fiind rea şi întinându-L pe Dumnezeu în cazul în care s-ar fi atins de ea în mod direct – idee împrumutată de Arie din gnosticism. Aşadar Fiul nu poate fi Dumnezeu după fiinţa lui, ci doar o simplă creatură. El are totuşi o dumnezeire datorită harului primit de la Dumnezeu Tatăl, însă după fiinţa Lui, Fiul nu poate fi considerat Dumnezeu, ci doar o creatură a lui Dumnezeu.
Aş face aici o paranteză pentru a vă spune că aceeaşi dificultate în înţelegerea misterului existenţei lui Dumnezeu o au de fapt şi musulmanii. Ei ne acuză pe noi de triteism, adorarea a trei dumnezei, neînţelegând faptul că Dumnezeu, aşa cum îl mărturisim noi creştinii, este unul singur, având o singură fiinţă care subzistă din veşnicie în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Sigur că este un adevăr care depăşeşte puterea noastră de înţelegere limitată şi care trebuie acceptat prin credinţă, întrucât este un adevăr descoperit de Dumnezeu în repetate rânduri, care are fundamente clare atât în Sfânta Scriptură cât şi în Sfânta Tradiţie. Şi musulmanii, la fel ca Arie nu înţeleg cum Iisus Hristos poate fi Dumnezeu. După părerea lor Iisus este doar o creatură a lui Dumnezeu, unul din profeţii care a vorbit despre Dumnezeu, dar nicidecum Dumnezeu. Această negare a dumnezeirii lui Iisus Hristos de către musulmani, i-a determinat pe unii teologi creştini contemporani apariţiei islamului, printre care îl amintesc pe Sfântul Ioan Damaschin, să considere această religie o formă de arianism, aşadar un creştinism denaturat de la ortodoxia lui. Dar această dificultate în înţelegerea misterului treimic nu o au doar musulmanii, ci şi unele denominaţiuni creştine, cum ar fi martorii lui Iehova, care la rândul lor, socotesc că Iisus Hristos nu poate fi Dumnezeu, ci doar un simplu om.
Revenind la Arie şi la erezia lui, trebuie spus că ea a generat foarte multe tulburări în Biserică întrucât a reuşit să se răspândească şi astfel periclita unitatea Bisericii. Astfel, împăratul de atunci, Constantin cel Mare, îi va convoca pe toţi episcopii Bisericii la un Sinod Ecumenic pentru a discuta această problemă apărută în sânul Bisericii şi a lua măsurile necesare împotriva lui Arie. Sinodul va avea loc la Niceea în anul 325 fiind cunoscut sub denumirea de primul Sinod Ecumenic. Cei 318 episcopi participanţi au condamnat învăţătura lui Arie ca fiind o erezie şi totodată au formulat învăţătura corectă, dreaptă, ortodoxă, despre Fiul lui Dumnezeu. Acest lucru nu a fost însă deloc uşor întrucât era nevoie practic de crearea unei terminologii prin care să se exprime aceste adevăruri de credinţă. În fine, după mari încercări, episcopii participanţi la Sinodul I Ecumenic, pornind de la simbolurile de credinţă existente deja în Biserică, despre care am vorbit mai devreme, au reuşit să alcătuiască şapte articole prin care precizau învăţătura despre Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul.
Încă de la începutul acestor articole se face precizarea clară că mărturism credinţa într-un singur Dumnezeu („Cred întru unul Dumnezeu”). Acest Dumnezeu este „Tatăl Atotţiitorul”, adică Cel care susţine întreaga existenţă, Cel care ne poartă de grijă tuturor, chiar dacă observăm sau nu acest lucru. Dumnezeu Tatăl mai este „Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Prin aceasta este exprimat unul din predicatele lui Tatălui, anume acela de a fi Creatorul întregii lumi, atât cea văzută cât şi cea nevăzută. Predicatele, sunt numite în teologie acele însuşiri personale externe ale Persoanelor Sfintei Treimi, prin care Ele se disting între Ele. Deşi la lucrarea de creare a lumii a participat atât Tatăl cât şi Fiul şi Duhul Sfânt, totuşi Tatălui I se atribuie în mod deosebit această lucrare.
În continuare următoarele şase articole vorbesc despre Dumnezeu Fiul, care este acelaşi cu Iisus Hristos („Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu”). În aceste articole accentul este pus îndeosebi asupra faptului că Iisus Hristos este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut”, prin urmare nu este o creatură, aşa cum susţinea Arie, pentru că nu este făcut. Faptul că Fiul are aceeaşi fiinţă dumnezeiască la fel ca Tatăl este exprimat prin sintagmele, „Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, şi mai ales prin expresia „deofiinţă cu Tatăl” (în greacă omousios tou Patri, expresie care îi aparţine Sfântului Atanasie cel Mare). Modul în care Fiul are aceeaşi Fiinţă ca şi Tatăl este naşterea din veşnicie din Tatăl: „unul născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” spunem în crez, un lucru mai presus de înţelegerea noastră omenească limitată.
În continuare articolele vorbesc despre întruparea Fiului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei Maria şi despre întreaga Lui activitate pe pământ prin care a dobândit mântuirea noastră. Ni se spune că Iisus Hristos că El este Cel „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om. Arhanghelul Gavriil, explicându-i Fecioarei Maria modul în care Îl va zămisli pe Fiul lui Dumnezeu îi spunea: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). În continuare ne sunt amintite principalele evenimente din viaţa Mântuitorului, care au avut un rol esenţial în iconomia mântuirii noastre: „S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va să vină să judece viii şi morţi a cărui împărăţie nu va avea sfârşit”. În acest ultim articol este mărturisită credinţa în Judecata obştească, ce va avea loc la Parusie, atunci când sufletele vor reintra în trupuri şi toţi oamenii care au murit până atunci vor învia, iar Fiul lui Dumnezeu va veni din nou pe pământ pentru ca să ne judece pe toţi. Această judecată, spre deosebire de cea particulară, în faţa căreia se înfăţişează sufletul imediat după moarte, va avea un caracter definitiv, pentru că împărăţia lui Dumnezeu, după cum zicem în crez „nu va avea sfârşit”, va fi veşnică, iar de această împărăţie se vor face părtaşi doar cei care au ştiut să-şi folosească cu înţelepciune acest timp scurt pe care l-au petrecut aici pe pământ.
Sinodul I Ecumenic a însemnat o victorie a Bisericii împotriva ereziei lui Arie, lucrurile au fost readuse pe făgaşul normal, însă această erezie nu a fost eradicată în totalitate, întrucât au mai rămas unii partizani ai învăţăturii ariene. Peste câteva decenii aceştia vor reînvia arianismul sub o nouă formă: dacă Arie nega dumnezeirea lui Hristos, un alt adept al teoriei sale, episcopul Macedonie, va nega de data aceasta dumnezeirea Duhului Sfânt, de unde şi numele învăţăturii sale: macedonianism sau pnevmatomahie (adică luptă împotriva Duhului Sfânt). Noul împărat bizantin, Teodosie cel Mare, vrând să restabilească liniştea şi ordinea în Biserică, va convoca, la fel ca predecesorul său, Constantin, un alt Sinod Ecumenic, de data aceasta la Constantinopol, în anul 381. La cel de-al doilea Sinod Ecumenic au participat 150 de episcopi, care au condamnat învăţătura lui Macedonie ca fiind o erezie şi au alcătuit 5 articole, care le completează pe celelalte 7, alcătuite la Sinodul de la Niceea. Prin cele 5 articole de la Constantinopol sinodalii au precizat învăţătura de credinţă corectă, ortodoxă, referitoare la Duhul Sfânt, precum şi învăţătura referitoare la Biserică, la Sfântul Botez şi la viaţa viitoare.
Primul din aceste 5 articole mărturiseşte faptul că Duhul Sfânt este „Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.” Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, întrucât El este „Domnul de viaţă Făcătorul” şi întrucât Lui I se cuvine aceeaşi cinstire ca şi Tatălui şi Fiului („Cel ce, împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit”). Modul în care Duhul are aceeaşi fiinţă cu Tatăl este purcederea din veşnicie din Tatăl, din nou un lucru care depăşeşte puterea noastră de înţelegere, la fel ca şi naşterea Fiului din veşnicie din Tatăl. Aşadar atât Tatăl, cât şi Fiul şi Duhul Sfânt sunt Dumnezeu; este un singur Dumnezeu, Care are o singură fiinţă, prezentă întreagă şi deodată în toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Aceasta este dogma Sfintei Treimi!
Cel de-al doilea articol alcătuit la Sinodul II Ecumenic este o mărturisire a celor 4 însuşiri principale pe care le are Biserica: (cred) „întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”. Aşadar Biserica este una, pentru că unul este Capul ei Iisus Hristos şi unul este harul divin mântuitor revărsat în Biserică pentru sfinţirea noastră; este Sfântă, sfinţenia ei fiind dată Însuşi Capul ei, Iisus Hristos. Biserica este marele laborator de sfinţire a membrilor ei, adică noi toţi. Dacă n-ar fi sfântă, Biserica n-ar avea mijloacele şi puterea de a sfinţi. Apoi Biserica este sobornicească, sau universală pentru că ea este destinată tuturor popoarelor. Biserica este peste tot şi dintotdeauna. În fine, cea de-a patra calitate a Bisericii este aceea de a fi apostolească, adică fondată pe temelia Apostolilor. Aceasta este de fapt însuşirea care arată că Biserica adevărată este cea care a păstrat învăţătura lui Hristos aşa cum au comunicat-o Apostolii, care au fost martorii lui Iisus Hristos.
În următorul articol este mărturisită credinţa într-un singur Botez, care este de fapt poarta prin care intrăm în Biserică, devenim creştini, mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos – Biserica. Botezul este totodată şi cel prin care ni se iartă toate păcatele: „Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor.”
Ultimele două articole de la Sinodul constantinopolitan mărturisesc credinţa în „învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Aici este reluată învăţătura despre Parusie, când vor învia morţii, după cum am mai spus, şi când fiecare vom primi plata în funcţie de modul cum am ştiut să trăim în această viaţă, existenţa noastră în fericire sau în chinuri, după acest moment al Judecăţii de Apoi, fiind una veşnică.
Iată dragii mei cum aceste două Sinoade Ecumenice, au ştiut să contopească simbolurile de credinţă existente până la ele într-unul singur, pe care desigur l-au întregit şi desăvarşit, dăruindu-l Bisericii creştine, ca pe o comoară preţioasă pentru totdeauna. Simbolul de credinţă Niceo-Constantinopolitan a fost recunoscut, întărit şi recomandat ca cea mai înaltă autoritate şi normă de credinţă în Biserică, de toate celelalte Sinoade ecumenice care au urmat. Este acelaşi simbol de credinţă pe care noi îl avem astăzi în Biserică şi pe care îl rostim la fiecare Sfântă Liturghie, fără nici o adăugire sau omisiune!
Mărturisirea propriei credinţe a fost şi este un lucru extrem de important. Este un act de preamărire a lui Dumnezeu, dar şi o asumare a statului de adept al credinţei tale, o legitimare a faptului că eşti creştin, în cazul nostru. Ceea ce este trist este faptul că dacă în trecut mărturisirea propriei credinţe însemna un act de curaj, majoritatea, dacă nu chiar toţi mucenicii şi mărturisitorii creştini pe care îi cunoaştem, au murit, unii dintre ei în chinuri groaznice, inimaginabile, tocmai pentru faptul că au avut curajul să-şi mărturisească credinţa atunci când li s-a cerut, au avut curajul să nu se eschiveze cu laşitate sau să se lepede de credinţa lor, aşadar dacă atunci a-ţi mărturisi propria credinţă însemna un act de curaj, acum când nu suntem persecutaţi dacă ni s-ar cere să ne mărturisim credinţa, din păcate cred că mulţi dintre noi nu am putea să facem acest lucru pentru simplul fapt că nici măcar nu ştim crezul pe dinafară, nu ştim practic definirea adevărurilor în care credem, ceea ce este foarte de trist şi poate chiar un păcat.
De aceea vă îndemn în încheiere să încercaţi să învăţaţi crezul. Este foarte important acest lucru. Cum reuşim să-l învăţăm pe de rost? Foarte simplu: adăugându-l la rugăciunile noastre zilnice şi veţi vedea că dacă în fiecare zi îl citim, o să ajungem ca după câteva zile să-l ştim pe de rost.
Să ne ajute bunul Dumnezeu să avem întotdeauna puterea de a-L mărturisi aşa cum se cuvine, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă, astfel încât întreaga noastră viaţă să fie de fapt o trăire a credinţei noastre. Amin.